Până pe la 1830, când s-au adoptat Regulamentele Organice, în cele două țări românești aflate sub suzeranitate turcească și protecție rusească – Moldova și Muntenia – dreptul locului spunea că boierul nu e proprietar 100% pe pământul pe care-l deține.
În fapt, legea pământului spunea că boierul e stăpân doar pe o treime din moșie, restul trebuind să-l pună la dispoziția țăranilor pentru ca aceștia să-l cultive și să-și asigure traiul. În schimbul dreptului de a lucra cât pământ puteau, țăranii se obligau să lucreze un număr de zile pe pământul boierului.
La însurătoare, fiecare familie nou-formată primea o fâșie de pământ pe care să-l cultive. Dreptul acesta a fost schimbat cu desăvârșire de Regulamentele Organice, care l-au pus pe boier în proprietate absolută pe toată moșia.
Iar acest lucru, combinat cu faptul că prețul grânelor nu mai era stabilit de otomani, ci țările române puteau să le vândă la prețurile pieței, au determinat o înrăutățire a stării țăranilor, mai ales după ce boierii au început să pună mâna și pe răzeșii, pe pământurile țăranilor liberi. Ne povestesc memorialiștii cum domnitorii luau șpagă de la boieri ca să judece strâmb.
Situația devenise cât se poate de dificilă sub vremea lui Cuza, începând să se înfiripe ici-colo câte o răscoală. Țăranii cereau pământ, marii proprietari – singurii care dețineau drepturi politice – nici nu voiau să audă, ba chiar pregătiseră o lege care să răpească și ultimele drepturi pe care le mai aveau țăranii de pe moșii.
Rezultatul a fost un compromis care a liniștit temporar lucrurile, dar care nu a rezolvat problema, reforma agrară a lui Cuza păcătuind prin faptul că nu privea destul de departe în viitor. Legea a dat pământ țăranilor, dar acest pământ avea să se fărâmițeze cu noile generații, întrucât tinerii însurăței nu mai primeau loturi pentru hrană, ci își împărțeau loturile părinților.
Lipsa pământului combinată cu faptul că industria era prea puțin dezvoltată pentru a atrage populația rurală în mediul urban, a transformat țărănimea într-un proletariat rural nevoit să-și vândă foarte ieftin forța de muncă. De altfel, profitabilitatea moșiilor a fost dată de cheltuielile mici cu forța de muncă, nu de îmbunătățirea tehnicilor agricole, folosirea de mașini sau de îngrășăminte, ca în Occident.
Anul 1907 a venit firesc. Că a fost mâna rușilor sau a austriecilor, puțin contează; dacă nu ar fi existat o problemă reală, nici o provocare nu ar fi putut determina o asemenea răscoală.
Astăzi, legile românești au retrocedat pământuri fără să se intereseze de modul în care foștii proprietari au intrat în posesia lor. Pe parcurs, pământurile au intrat în stăpânirea altora, mulți străini venind să facă agricultură și permițându-și să cumpere pe preț de nimic micile parcele ale țăranilor.
Ne reîntoarcem la o situație stranie în care, deși ne umflăm piepturile și declarăm că „noi suntem pe veci stăpâni”, nu mai deținem pământul, fiind nevoiți să muncim pe moșiile noilor latifundiari occidentali. Singurul lucru bun este că pământul nu fuge nicăieri; nu-l pot lua străinii cu vagonul ca pe lemne.
Nu e ca și cum nu va putea fi recuperat într-o bună zi…
