Opera sa monumentală – deschizătoare de perspective novatoare în istoriografia românească – modelul de conduită morală și intelectuală, ce a iradiat la nivelul elitei generației interbelice, spiritul său renascentist, însetat de cunoaștere, și, nu în ultimul rând, „voința lui eroică pentru muncă”, după cum îl caracteriza G. Călinescu, toate acestea și multe altele, contrastează grosolan cu sărăcia amintirii lui la el acasă, cu semnele vizibile ale indiferenței noastre față de un destin tragic, dar excepțional, cu incapacitatea administrativ-politică de a înțelege faptul că istoricul, arheologul, profesorul universitar, academicianul, directorul, epigrafistul, fondatorul de muzee și de institute de cercetare, Vasile Pârvan, este un veritabil brand al Bacăului, un bun patrimonial de o inestimabilă valoare, ce merită cunoscut, promovat, cultivat și integrat în rândul marilor (și puținelor) personalități ale Bacăului.
În oricare altă regiune europeană s-ar fi născut, Pârvan ar fi fost astăzi contemporan cu acea comunitate de origine, de limbă, de neam și de destin istoric, în virtutea unei legături firești între trecut și prezent, idee pe care „fiul Tutovei” a promovat-o ca nimeni altul și în care a crezut atât de mult – dovadă întreaga sa operă; contemporan prin organizarea de evenimente culturale aniversare/omagiale, prin existența unor școli, colegii, muzee, amfiteatre, parcuri sau piețe publice care să-i poarte numele, prin activități care să-i popularizeze opera științifică, marile descoperiri și cercetări arheologice și, nu în ultimul rând, activitatea academică. În oricare alt colț de lume s-ar fi născut, Pârvan ar fi beneficiat de o intensă politică de promovare, la nivel de imagine și de conținut științific, pe măsura destinului său captivant, fenomenal, unic; o promovare benefică, în primul rând, nouă, celor de azi.
Din nefericire, însă, Pârvan s-a născut într-o modestă familie de țărani din satul Perchiu, comuna Huruiești, județul Bacău, iar povestea tragică a acestui fiu de țărani, plecat de pe dealurile Tutovei pentru a-și împlini destinul până la funcția de vicepreședinte al Academiei Române pare să nu mai emoționeze prin exemplaritatea ei. Mai contează faptul că acest „fiu al Bacăului” este „părintele arheologiei românești”, primul român care a răscolit efectiv pământul acestei țări – la Histria, Tomis, Callatis, Ulmetum, Tropaeum, în complexul dacic din Munții Orăștiei sau în așezările neolitice și dacice din Câmpia Dunării – pentru a ne oferi – prin „Getica” (1926), o perspectivă coerentă, științifică, cu privire la istoria dacilor, o istorie aproape necunoscută până la el?
Mai contează faptul că, după diletantul Alexandru Odobescu, Pârvan a transformat arheologia autohtonă în știință cu detentă internațională? Ar trebui să mai conteze astăzi faptul că, prin lucrarea „Contribuții epigrafice”, Pârvan a pus practic bazele studiului științific al istoriei creștinismului daco-roman, trasând linii directoare ce sunt urmate și azi de către istoricii Bisericii? Dar faptul că Pârvan a refuzat propunerea de a intra în rândurile clerului și de a deveni mitropolit primat, adâncindu-se în studiile sale și neglijându-și sănătatea?
Credeți că veți găsi în istoria modernă a acestei țări un alt intelectual român care să-și sacrifice (efectiv) viața „pe altarul științei”, așa cum a făcut Pârvan? La capătul a unsprezece ani de campanii arheologice (1914-1925), Pârvan a reușit să-și vadă „Getica” tipărită în anul 1926; avea să se stingă din viață câteva luni mai târziu, în ziua de 26 iunie 1927, ca urmare a unor complicații ivite într-un trup epuizat de muncă, după o banală operație de peritonită. Avea numai 45 de ani și era un intelectual cunoscut, respectat și cultivat de tot spațiul universitar/academic occidental.
Vasile Pârvan a murit încercând să ne dovedească științific faptul că națiunea sa este, încă de la bun început, o națiune creștină, o națiune latină, o națiune cu o istorie neîntreruptă la nordul Dunării. Felul în care noi, băcăuanii, cultivăm în prezent memoria acestei somități academice ne descalifică – pur și simplu – în calitatea noastră de comunitate purtătoare de valori și de conștiință istorică; dincolo de faptul că nu ne cunoaștem aproape deloc trecutul, devine tot mai evident faptul că nu putem fi bănuiți nici de prea multă inteligență colectivă, atâta timp cât, în Bacău, Pârvan are o singură statuie, pe post de invitație de a trece pragul unui Complex Muzeal ce poartă numele mult mai modestului său confrate, Iulian Antonescu.
„Adevărul este acesta: fericiți cei care nu-și irosesc viața, căci o alta nu este; fericiți cei care luptă împotriva morții, creând mereu gânduri și viață, căci fiecare clipă mai mult, trăită în frumusețe, este o întreagă veșnicie; fericiți veți fi când veți avea credința că în univers nu este nici viață, nici moarte, nici bucurie, nici întristare, ci numai mișcare.
(…) În suferință și tăcere se încheagă faptele mărețe. Laudă deci singurătății, tăcerii și suferinței. (…) Și după ce te-ai împlinit în tăcere și te-ai curățat în suferință, numai atunci să cobori în mijlocul naturii, unde este mișcare, este viață. Țelul vieții este lupta împotriva morții, este silința necontenită de a munci, de a crea. Fericiți cei care luptă, creând mereu gânduri și viață. (…) Cine este slab, așteaptă, cine se îndoiește este laș, cine nu luptă nu înfăptuiește și cine nu înfăptuiește cade de la adevărata demnitate. Un popor își arată calitățile prin faptele lui de cultură și prin puterea lui de viață. Și viața este muncă, și munca se face în tăcere, și tăcerea și munca se călesc în suferință. Cine umblă după zgomote, acela își irosește puterile zadarnic; nu-și sprijină viața în el însuși. Este ca ceasornicul care nu merge decât atunci când îi sunt rotițele clătinate din afară.”
Vasile Pârvan
