Nicăieri nu poate fi mai bine decât într-un trecut pe care nu-l cunoști. Întemeiate sau nu, gândurile de mai sus reflectă, în opinia cercetătorului Constanța Vintilă-Ghițulescu, felul în care noi, consumatori înrăiți de prezent, ne raportăm la trecut – superficial, selectiv, părtinitor, fără giudeţu’… Bine dospită la căldura istoriografiei romantice și, mai ales, la focul celei național-comuniste, istoria noastră a căpătat dimensiuni preponderent hieratice, legendare, maiestuoase, cărțile de istorie transformându-se – aprioric – în spații de expunere a virtuților și excelenței românești, spații dominate de mituri frumoase și de eroi generoși.
Chiar așa fiind, adică profund viciată, istoria este mai mult decât o consemnare a unor realități (obiective). Istoria înseamnă, în primul rând, o călătorie moralizatoare prin destinul unor personalități, comunități și națiuni; istoria este o narațiune bazată pe interpretare.
Oamenii și națiunile fără istorie, fără trecut, devin entități golite de conținut, concepte văduvite de propria lor identitate. Bacăul, de pildă, este un bun exemplu în acest sens, lăsând impresia unui spațiu cultural-istoric definitiv încremenit în mitologia Bacovia-Alecsandri. Pledoarie pentru trecut este încercarea mea timidă de a demonstra că potențialul cultural-istoric al Bacăului depășește cu mult granița binomului invocat mai sus și că, dincolo de toate discontinuitățile istorice care au decupat/ciopârțit trecutul nostru, recuperarea personalităților și a momentelor importante care au marcat destinul județului Bacău trebuie să devină proiecte obligatorii.
Astăzi, povestea unei personalități prea puțin cunoscută la ea acasă, un băcăuan care a fost modelul moral, profesional și intelectual al remarcabilei generații interbelice – Vasile Pârvan.
S-au împlinit anul acesta 96 de ani de la trecerea în neființă a marelui istoric Vasile Pârvan și opera lui continuă să fie una dintre cele mai importante din întreaga istoriografie românească. Este o operă, aidoma celei realizată de N. Iorga, străbătută de un puternic filon patriotic și, totodată, o operă modernă, căci naționalismul istoricului nu conduce la răstălmăcirea faptelor istorice și nici la ficțiuni patriotice, cum s-a întâmplat în cazul istoricilor V. A. Urechia, B. P. Hasdeu, N. Densușianu ș.a.
În Bacăul anului 2023, numele academicianului Vasile Pârvan este amintit de o stradă ce-i poartă numele, în cartierul CFR – cartier ce împlinește în acest an 100 de ani de la înființare – și de o statuie amplasată (parcă) special în fața sediului Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” – pentru a înțelege mai bine, pentru a clarifica pe deplin sensurile greu accesibile ale oricărui oximoron. Așadar, o stradă și o statuie… Un „bilanț” deosebit de modest, comparativ cu biografia sa excepțională.
Vasile Pârvan s-a născut în ziua de 28 septembrie 1882, în satul Perchiu, comuna Huruiești, județul Bacău, într-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului), mama sa fiind verișoara filozofului – Vasile Conta, unchiul său, de la care a primit prenumele. A fost istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular al Academiei Române din anul 1913, an în care s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor (Silvia Cristescu era înrudită atât cu familia prof. Ioan Bogdan cât și cu familia lui N. Iorga). În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în anul 1916) iar apoi la Odesa (în anul 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului, eveniment tragic care l-a marcat pentru tot restul vieții.
A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în cadrul Colegiului Național „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad (secția clasică). A studiat apoi la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1900-1904). A absolvit secția de istorie a Facultății de Litere și Filosofie a Univ București, iar lista profesorilor săi este una impresionantă: Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Titu Maiorescu, Dimitrie Evolceanu, C. Rădulescu Motru. Dintre aceștia, cei care au exercitat o influență hotărâtoare asupra lui Vasile Pârvan au fost proteicul N. Iorga, distinsul cercetător al manuscriselor slavo-române și al istoriei românilor din Evul Mediu, Ioan Bogdan, precum și rigurosul și polemicul cercetător al originii românilor, Dimitire Onciul, cel care a introdus și spiritul critic în istoriografia românească. A fost fascinat de „triada critică” Iorga-Bogdan-Onciul, principalii promotori ai şcolii critice, curent istoriografic care punea accentul pe metodă şi document, pe disciplină intelectuală şi profesionalism, recuzând excesul de retorică, subiectivismul şi abuzul de imaginaţie în scrierea istoriei.
(VA URMA)
