Românul se descurcă pe oriunde ar fi. A învățat să facă asta, de-a lungul existenței sale milenare pe aceste meleaguri. Dar mai ales când a fost nevoit să găsească rezolvare la nevoi. Am regăsit acest spirit descurcăreț și la țăranii pe care i-am întâlnit, în trecerea mea prin satele relativ izolate din județ.
Drumul prost și apa lipsă, amarul sătenilor
În peregrinările mele prin județ, am trecut și prin comuna Racova. Am ales să ajung în sate despre care am scris recent, ce par uitate de autorități: Ilișești și Gura Văii care compun comuna Racova. Cele două localități (victime ale ambițiilor politice care au dezbinat comunități, în cei 30 de ani de democrație) sunt străbătute de un drum de țară, e drept, pietruit, dar care contrastează cu ulițele asfaltate din jur, mai ales din comuna vecină, Berești – Bistrița. „La noi, nu vor să ne facă drumul. Nu credem că primarul e de vină. La alții este problema. Ați văzut «dincolo» (în comuna vecină n.r.)? E autostradă, domnule, drumul e «neckerman»”, se plâng sătenii. După vreo 7 kilometri de drum prăfos și zdruncinat, dar care mi-a oferit șansa să întâlnesc sălbăticiuni mai puțin văzute de un orășean oarecare (vulpi, iepuri, mistreți sau ulii), ajung satul Gura Văii. Acolo, cu surprindere, am zărit un bărbat, încălțat cu șlapi iefini, care se căznea să care apă în două găleți, atârnate, într-un echilibru precar, pe o cobiliță improvizată. Aflu de la sătean că apa e o problemă mai veche, oamenii chinuindu-se de-o viață cu procurarea prețiosului lichid pe care sunt nevoi să-l aducă, pe jos, de la distanțe mari. La câteva zeci de metri, în josul uliței, o femeie mai plinuță, trecută de vârsta pensionării, încerca să-și găsească loc într-o „cașcarabetă pe patru roți”. La doi pași, bărbatul său zăvora poarta casei, privindu-ne iscoditor peste umăr. Curiozitatea de jurnalist m-a determinat să scurtez drumul pe ulița prăfuită și să mă conversez puțin cu cei doi săteni. Le dăm binețe și intrăm în vorbă, liberi, detașați, ca și cum ne-am cunoaște de o viață. Aflu că sunt familia Olaru. Constantin și Olimpia. Au avut șase copii, de la care au venit cei 11 nepoți și alți doi strănepoți. Ne confirmă și ei problema apei greu de procurat, neajuns de care se izbesc chiar și cei care au avut bani să-și facă o fântână. Apa lipsește, mai ales, pe timpul verii, când, se știe, nu prea plouă în zonă. „De-o viață cărăm apă. Aici, toată lumea face asta. Am reușit cumva să forăm pentru o fântână. Am găsit apă abia la 60 de metri, dar m-am dus la 82 de metri. Încă, fântâna de mai sus are săpați 98 de metri. Și înainte, am mai pus oameni să-mi sape, dar s-au dus până la 18 metri, după care m-au lăsat, pentru că nu găseau apă. Dăduseră de-o stâncă”, povestesc cei doi.
Țărani isteți și cu simțul umorului
Întorcându-mă la cașcarabeta ambulantă, motivul care m-a făcut să-mi domolesc drumul de întoarcere spre civlizație, aflu că e o invenție sau, mai bine zis, o inovație a celor doi. Un fel de alternativă la vechile mijloace de transport local, trase de animale. În orice caz, mai practică și mai ieftină, chiar și decât scuterele sau trotinetele electrice, folosite, prin țară, de cei care, de la o vârstă, abia mai pot merge pe jos pentru a ajunge la biserică sau la magazinul din sat. Au confecționat-o ca să se poată deplasa mai ușor pe drumurile aspre, de țară. Și asta după ce nevoia i-a determinat să-și vândă căruța, cu tot cu cai. De fapt, au dat aproape toate animalele, și vacile, și junincile, caprele, chiar dacă, doar cu ajutorul lor, și-au putut crește cei șase copii. I-au purtat la școli, pe toți. Se mândrește cu Anamaria, o nepoată pe care au crescut-o de la 3 săptămâni. Tobă de carte. Îmi spun că, după ce a făcut o facultate de inginerie, urmată de master, acum, studiază … actoria, tot la Iași, fiind admisă pe locul 3. Au plâns ca niște copii, când profesorii i-au înmânat diploma de absolvire, strigând-o pe nume. Are, nepoata, mașinuța ei, „lucrează, ca să-și plătească gazul”. Uneori, le spune bunicilor că, peste puțin timp, „o să mă vedeți, cu Bendeac, la televizor”. În fine, cert e că au mai păstrat câteva dintre animalele din bătătură, dar nu pentru mult timp. Niște oi și capre care, acum, sunt la stână. „Am dat caii, prin primăvară. Nu mai putem munci atât de mult, după ce m-am pensionat. Am lucrat la «Drumuri și poduri», și, în ultima perioadă, la SMA, la tractoare. Era greu, mai ales cu «strânsura». Să fi văzut ce patinam cu caii, iarna, când urcam să iau apă de la un izvor… Acum, nu mai am treabă. Îi pun roți de fier, la «mașina» asta a mea, și…drumuuu’”, spune nea Costică Olaru. Practic, „mașinuța” simpaticilor țărani este … o banală motosapă, înmatriculată, folosită, cel mai des, la munca în grădină. I-au făcut și o remorcă pe care o atașează, cu proțapul, de micul motor. „Mai am o motosapă, dar mai mică, pe care o folosesc în grădină, când fac «straturi». Cu asta mare nu pot lucra la grădină, că trage mai ceva ca niște cai, de n-o poți stăpâni. Cu asta mare ne deplasăm în sat, când vrem să aducem apă sau să ducem lucruri mai grele. Ori dacă avem drum mai la deal, la Ilieși, unde stă fata noastră. Cu spinarea nu poți căra! Eu am și probleme la picioare … O luăm ca să mă poată urca la deal, că eu îs grea. Plecăm cu ea numai când e vreme bună, că nu e acoperită și dacă ne prinde ploaia …”, spune femeia în timp ce râde copios, arătând că știe de glumă. Mă îndes și mai mult la discuții întrebând și de altele. Oameni cumsecade, moldovenii șugubeți mi se alătură la vorbă. Turuie câte și mai câte, fiecare, amestecându-se în vorbe, încât abia mai pot ține ritmul cu doi oameni frumoși la suflet, de-a dreptul bucuroși să vadă chipuri străine oprindu-li-se în bătătură. Insist să aflu cum de le-a venit ideea cu „decapotabila” din bătătură, motocoasa pe post de mașină. „Trebuia săm facem ceva, ca să ne putem hâi, de colo-colo. Să putem pleca, să vedem și noi lumea. Toamna trecută, cu 10 milioane (lei vechi n.r.), am luat o tonă de grăunțe pentru cai. Or, eu n-am făcut un milion cu ei! Mașinuța asta are rezervor de 5 litri. Punem la pensie benzină și…ne plimbăm. Mă sui, cu ea, la deal, chiar și încărcată cu o tonă!”, își încheie istorioara bătrânul om, cu soția sa.
