miercuri, 7 mai 2025

Paștele altfel: cum se sărbătorea Învierea Domnului acum două-trei sute de ani

Să ne imaginăm, pentru o clipă, că dăm ceasul înapoi. Nu cu o oră, ca la trecerea la ora de vară, ci cu două-trei secole. Ne așezăm cuminți în pridvorul unei case boierești din Moldova ori în curtea unei biserici de țară din Valahia. Simțim mirosul de ceară topită, de cozonaci scoși din cuptorul de lut, de iarbă crudă și paie ude. E Paștele. Dar nu cel de azi, cu ouă din supermarket și mesaje pe WhatsApp. E un Paște din alte vremuri, despre care ne-au povestit, fiecare în felul său, Cantemir, Ghica, Gane și Russo. Și, pe lângă ei, niște străini curioși, care s-au minunat de ce-au văzut pe la noi.

Dimitrie Cantemir: Paștele ca miez al identității



În vremea lui Cantemir (final de secol XVII – început de secol XVIII), sărbătorile religioase nu erau doar prilej de bucurie, ci și de afirmare a identității. În Descriptio Moldaviae, savantul moldovean nu descrie pe larg obiceiurile pascale, dar lasă să se înțeleagă importanța lor. El scrie despre „credința poporului” și atașamentul față de tradiție. În acele vremuri, oamenii postesc cu asprime, merg la denii și țin cu strictețe rânduielile Bisericii Ortodoxe. Paștele era un eveniment de renaștere nu doar spirituală, ci și socială: oamenii se înnoiau, casele erau curățate temeinic, iar hainele noi se îmbrăcau prima oară în noaptea Învierii.

Ion Ghica și bucătăria de Paște din vremea fanarioților

Ion Ghica, boier luminat și bun povestitor, ne duce în mahalalele și curțile boierești de pe la 1830-1840. În Scrisorile către Vasile Alecsandri, el își amintește cum, de Paște, Bucureștiul mirosea a friptură de miel și cozonaci cu scorțișoară. În casele boierești, slujnicele umpleau mesele cu „drob de pătrunjel și măruntaie”, ouă roșii „vopsite cu foi de ceapă și flori de tei”, iar copiii se întreceau în spart ouă „cu chiot și larmă mare”. Dar nu doar mesele sunt de poveste. În amintirile lui Ghica, noaptea de Înviere începe cu un alai de lumină: „Toată lumea, de la boieri la țărani, mergea cu lumânarea aprinsă acasă. Era o liniște sfântă pe ulițe, tulburată doar de tropotul pașilor grăbiți și clinchetul clopoțeilor de la trăsurile celor înstăriți.

Constantin Gane: Paștele în viața doamnelor și domnițelor

În Trecute vieți de doamne și domnițe, Constantin Gane ne arată un alt chip al Paștelui – cel trăit în odăile cu ferestre largi, broderii fine și arome discrete. Doamnele Moldovei și Valahiei se pregăteau pentru Înviere cu o seriozitate demnă de o sărbătoare împărătească. Postul era respectat „cu evlavie și grație”, iar slujba de la miezul nopții aducea cu ea emoții și speranță. „Domnița se închina cu capul plecat, cu lumina aprinsă în mână, iar inima-i bătea de parcă însăși Învierea i se petrecea în suflet.” După slujbă, urcau în trăsuri aurite, se retrăgeau la conac, unde mesele erau întinse și servite de personal în livrele. Paștele era și un moment de etalare, dar una cuviincioasă, discretă, în care frumusețea ținutelor se împletea cu blândețea gesturilor.

Alecu Russo și Paștele „poporului”

Alecu Russo, romantic și atașat de tradiția populară, prinde în scrierile sale fragmente din viața satului, unde Paștele este sărbătoarea supremă. În satul de la poalele munților sau pe valea Prutului, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Slujbele de la biserică, bătutul toacei, spovedania, ouăle înroșite cu plante și coji, toate aveau un rost și o frumusețe proprie. Russo notează, cu emoție, cum în noaptea Învierii „satul părea un câmp cu stele, căci fiecare țărancă ținea în mână o lumânare aprinsă, iar copiii, cu obrajii rumeniți de frig și entuziasm, șopteau cu voci subțiri: ‘Hristos a înviat!’”.

Călătorii străini: între mirare și admirație

Călătorii străini care au trecut prin Țările Române în secolele XVIII și XIX – fie ei diplomați, aventurieri sau misionari – au lăsat descrieri interesante despre Paștele românesc. Unii s-au minunat de solemnitatea slujbelor, alții de obiceiurile care li se păreau bizare.

Wilhelm Richter, de exemplu, povestește cum în Muntenia oamenii se adunau „cu sutele” în jurul bisericii, „cu flăcări tremurătoare în mâini și lacrimi în ochi”. El notează, nu fără admirație, că „nici la Roma n-am văzut o asemenea dăruire și rânduială în ritual”.

Franz Sulzer, mai analitic, descrie modul în care sătenii moldoveni se „înnoiau la trup și la suflet”, iar ouăle vopsite erau împărțite nu doar în familie, ci și la vecini, în semn de împăcare și bunăvoință.

Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, remarca fastul cu care domnitorul participa la slujba de Înviere și cum, după aceasta, oferea daruri săracilor, „spre mântuirea sufletului și întărirea domniei”.

O sărbătoare cu rădăcini adânci și ramuri vii

Din toate aceste relatări – fie ale domnilor și boierilor, fie ale călătorilor uimiți sau ale scriitorilor romantici – răzbate un adevăr simplu: Paștele era o sărbătoare a comunității, a reînnoirii și a speranței. Nu era lipsită de rigoare religioasă, dar era caldă, omenească, trăită cu simțire. Astăzi, poate că aprindem lumânarea în fața unui ecran, trimitem „Hristos a înviat!” prin emoji-uri sau cumpărăm cozonac gata feliat. Dar undeva, în fibra noastră culturală, încă vibrează amintirea acelor Paște de altădată. Un copil de boier cu ou roșu în mână, o țărancă cu basma albă, un preot cu voce blândă, un călător cu ochii mari – toți ne spun, peste veacuri, aceeași urare:

„Adevărat a înviat!”

 



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
spot_img