În mod normal, parcurile sunt deschise. Sunt pline de viață și verdeață, de copaci ce se leagănă sub simfonia brizei de vară. Pline de pași pe nisip, asfalt sau iarbă, făcute de plimbăreți amețiți de mireasma florilor sau pur și simplu de cei aflați în trecere.
Ei bine, acest parc e diferit. Da, în esență cuprinde toate elementele ordinare ce alcătuiesc un spațiu verde și care îi dau glas asupra lumii, dar acest glas pare oarecum suprimat de imensitatea blocurilor ce îl înconjoară. Îl simt… sufocat, sau eu mă simt sufocată în el.
Totuși, în ciuda acestui lucru, am sesizat ceva important și anume că parcul își are locul aici – se potrivește perfect, ca o piesă lipsă dintr-un puzzle. Acest mic loc este ca o pauză de la viața cotidiană, o oază în deșert. Un petic de iarbă pe un câmp de război și parcă mă cheamă. Mă cheamă să îl văd, să îl simt, să îl ating, să fiu acolo. Și nu sunt singura chemată de această voce neauzită, acest firicel de natură ce mă mai ține cu picioarele pe pământ în vacarmul și haosul orașului.
Aici găsesc sanctuar păsări și copii, arbori fără seamăn și liniștea. Ei bine, câtă liniște poate oferi un loc pe lângă care trec mașinile constant.
Noi auzim ce vedem. Liniștea este concentrare și atât timp cât noi alegem să conștientizăm natura din jurul nostru o auzim, o simțim. Dacă vrem să vedem dincolo de parc, să privim la ce se afla deja lângă noi, începem să auzim și altceva: mașini, claxoane, strigăte de copii. Totul ține de perspectivă.
Porumbeii, vrăbiile și ciorile abandonează cablurile sau blocurile pe care se aflau, ca să se adăpostească la umbra unei mici tufe sau a unei crengi de salcie. De parcă ar fi depins de acel mic răgaz ca să poată simți din nou natura, ca apoi să se întoarcă la obișnuita lor „vânătoare de mâncare”.
În particular m-au atras două lucruri: modul în care se dantela lumina printre frunze, dansând în nuanțe de verde deschis și aur topit; și câteva vrăbiuțe care se scuturau în pământ, curănțându-și aripile, de parcă nu s-ar mai fi săturat de mângâierea solului. Se agitau la umbra unor mici tufișuri vișinii, nu mai înalte de un metru.
Deseori mă întreb cum se simte zborul. Senzația aerului pe față când ești la zeci de metri de sol. Dar poate că ajunge doar să închid ochii și să simt briza, imaginându-mi cum mă poartă vântul peste munți și râuri. La fel de ușor este să te oprești în drumul tău pentru a privi, măcar pentru câteva secunde, o plantă sau un copac, chiar dacă nu te afli înconjurat de măreția unei păduri sau a unei câmpii.
Și tot așa se poate găsi o oază, cum este Parcul Trandafirilor, într-un deșert, cum este orașul.
Daria Apalane, clasa a VII-a, elevă la Școala Gimnazială „Miron Costin” și la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
