Parabole despre împărăţia lui Dumnezeu

Evanghelia duminicii a XVI-a de peste an ne prezintă trei parabole ale împărăţiei lui Dumnezeu: parabola neghinei, a grăuntelui de muştar şi a plămadei, care ne fac să înţelegem că împărăţia lui Dumnezeu este menită să crească şi să se dezvolte. Însă această creştere şi dezvoltare a împărăţiei lui Dumnezeu în lume este marcată de prezenţa şi lucrarea Celui Rău.
Pe vremea lui Isus, mulţi aşteptau ca Dumnezeu să-şi restabilească împărăţia sa în lume, adunând în jurul lui Mesia un popor de drepţi şi înlăturând definitiv de pe faţa pământului pe toţi cei nedrepţi, răi şi păcătoşi.
În schimb, Isus, deşi predica realitatea că „împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, invita pe auditori să interpreteze această împărăţie în semnul răbdării lui Dumnezeu. „Împărăţia cerurilor”, adică planul lui Dumnezeu în istoria lumii, presupune, prevede momente diferite: este timpul creşterii şi va fi şi cel al secerişului. Însă, cât va dura această lume, orice pretenţie de separare netă între bine şi rău, între adevăr şi eroare în realitatea existenţială a istoriei şi în concretul fiecărei persoane, orice pretenţie de separare netă între buni şi răi nu-şi are locul.
Lumea este ca un câmp unde cresc împreună grâul cel bun şi neghina. De asemenea, şi Biserica lui Cristos este la fel, pentru că inima fiecărui om este aşa. Şi-i mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte să judece şi să condamne pe nimeni.
Chiar şi cel care face răul se poate converti la bine, aşa cum, de fapt, şi cel care săvârşeşte binele poate face la rândul său răul. Aşa cum spunea sfântul Petru Crisologul, „neghina de astăzi, se poate transforma mâine în grâu”; dacă nu ar fi fost răbdarea lui Dumnezeu, vameşul Levi nu ar fi devenit apostolul Matei şi nici persecutorul Saul nu ar fi devenit sfântul Paul. Şi lista exemplelor asemănătoare s-ar putea prelungi…
Dar în Evanghelia de astăzi mai avem încă alte două foarte scurte parabole: cea a bobului de muştar şi cea a drojdiei: pentru a afirma certitudinea mare că „sămânţa” împărăţiei lui Dumnezeu – în ciuda micimii şi aparentei sale nesemnificaţii în mijlocul forţelor care domină lumea – va creşte şi se va dezvolta; pentru a arăta certitudinea că „drojdia” Evangheliei – în ciuda non-aparenţei sale şi a modului ascuns al acţiunii sale, precum şi în ciuda chiar a contradicţiilor dintre cei care-i sunt purtătorii – nu va înceta să facă să fermenteze toată „pasta” omenirii şi a istoriei.
Însă, pe de altă parte, nici discursul despre răbdarea lui Dumnezeu şi nici certitudinea că împărăţia lui Dumnezeu se va realiza, nu trebuie să ne facă să uităm de responsabilitatea pe care fiecare om o are înaintea lui Dumnezeu de a-şi orienta propria existenţă spre bine sau spre rău.
Este apelul sever care ne vine din ultima parte a Evangheliei. Dincolo de judecăţile sau indiferenţa oamenilor, rămâne pentru fiecare perspectiva judecăţii lui Dumnezeu: numai el este în stare să discearnă cu obiectivitate deplină şi în adevăr ce este valoros şi ce nu valorează, ce este drept sau eronat în viaţa fiecăruia.
De aceea, cuvântul lui Dumnezeu să fie făclie pentru paşii noştri şi lumină pe drumul vieţii noastre.

Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău