Căsuța cu povești
O lume jucăușă cu sclipici de licurici, personaje din basme și baghete care dau viață fulgilor de nea. O lume în care stelele împodobesc mantia zânelor și vopsesc în negru vrăjitoarele, ciupindu-le negul de pe nasul coroiat. O lume în care visele devin realitate. Păpușile, marionetele nu mai stau inerte. Prind viață, însuflețite de talentul și pasiunea actorului care le mânuiește. De scenariul gândit să stimuleze imaginația micului spectator fără vârstă. De regizorul care vine cu idei, și trupa teatrului care face ca totul să fie posibil. Fiecare membru al echipei are rolul lui, și merită aplauze. Începând cu cei de la tehnic, sonorizare, coregrafie, interpreți. Am avut și noi un Teatru de păpuși, cu sediu propriu timp de aproape 60 de ani. Cladirea este acum în ruină.
De la „Marioara și Vasilache” la „Licurici”
Tradiționalele bâlciuri (iarmaroace, târguri) erau prilej de bucurie pentru orice comunitate. Se făceau schimburi de produse, radio-șanțul funcționa fără cusur. Copiii se bucurau de vata de zahăr pe băț, „iuj”-uri , acele scrâncioburi mari în care să zboare în „lanțuri” și ciubucuri din zahăr ars, bune de cariat dinții. Gospodinele cu ofuri la inimă preferau, cu plozii de mână cât bărbatul se oprea la o cinzeacă, să vadă ce-i mai pregătește Marioara lui Vasilache. Luau loc pe băncuțele lungi din lemn, în fața scenei improvizate. Erau doar 2 personaje. Povestea lor era adaptată cu umor, întâmplărilor locului. Invariabil, spre final, în hohotele și aplauzele tuturor, Vasilache era scos din scenă cu o ploaie de lovituri aplicate cu un măturoi. Ca epilog, el se întorcea cu o floare, cu un purcel, capră sau mărgele, și îngenunchea a iertare. Marioara se lăsa greu dar îl ierta. Când cădea cortina… se pupau îmbrățișați și făceau plecăciuni. Maestrul actor știa că veselia aduce și dărnicie, când umbla apoi cu pălăria printre spectatori. Și nu pleca unul fără să-i răsplătească efortul, cu un bănuț.
Începuturile
Teatru dramatic Bacău funcționa deja de 2 ani. În 1950 a venit ideea înființării unei secții pentru copii. Sunt selectați 8 tineri dintre cei mai talentați artiști amatori, pentru a se iniția în tainele mânuirii păpușilor la Teatrul „Țăndărică”, din București. Astfel, un an mai târziu, pe data de 8 mai 1951, ia ființă Teatrul de animație, ca secție a Teatrului dramatic Bacău. Mai târziu, Petru Valter îi va schimba numele în Teatrul de Animație „Licurici”. În acele vremuri licurici era ca o lampă a lui Lenin. Lampă pentru copii, cu rol de iluminare a maselor. Nu era vorba despre o insectă. Denumirea avea substrat ideologic. Primul regizor a fost Radu Mircea Rățescu. Primul spectacol, „Căsuța din ulcior”. Păpușari erau: Mariana Marinescu, Coca Priboianu, Fănel Lupu, Lucia Moldovanu, Olga Stanciu, Maria Cionca, Silvia Cionca. Tot atunci își va începe activitatea scenograful și creatorul de păpuși Valentin Prisecaru, de la care au învățat „meserie” mai multe generații de artiști. Abia în 1956, în aprilie, se inaugurează un sediu nou, cu toate dotările necesare: scenă, ateliere, fosă pentru 6 instrumentiști, pian, foyer, cabine, încălzire centrală, într-o clădire care aparținuse comunității evreiești, lângă fosta Școală Nr.1, demolată în 2003.
Regizorul Petru Valter vine la conducerea teatrului în 1962. Timp de 20 de ani a revoluționat punerea în scenă a spectacolelor. A introdus magia efectelor vizuale. Inventator a numeroase tehnici brevetate de iluminare, a trapelor hidraulice, a experimentat și fenomenul persistenței retiniene, aplicat pentru prima dată în spectacolul „Fantezii”, pus în scenă în 1969. Acea lumină stroboscopică. El a fondat și Festivalul „Ion Creangă”. Au urmat numeroase turnee, premii și recunoștere la festivaluri internaționale. Primul spectacol pentru „cei mari” a fost regizat în 1974. Cu muzică ușoară, soliști și păpuși. O altfel de tribună morală, agreată de conducerea politică, care a dus la schimbarea denumirii în: Teatrul de Animație Bacău. În perioada 1982-1985, director al teatrului devine scriitorul Calistrat Costin, iar regizor artistic Radu Popovici. Teatrul ca entitate a rezistat tranziției. Clădirea intrată într-un stadiu continuu de degradare, nu! Nu mai prezenta siguranță. Printre ultimele spectacole susținute aici a fost și „Vrăjitorul din Oz”.
„Unde ai rădăcini… acolo te tragi!”
Așa cugetă, cu aer puțin boem, zâmbet mucalit și privire care nu are nevoie de dioptrii, actualul actor și regizor titrat al teatrului, Laurențiu Budău.
Data nașterii, 29 iunie 1966, Bacău. Școala primară la Galați. A ajuns acolo urmare a „marilor mutări ale populației aflate în procesul de industrializare. Părinții mei și-au găsit de lucru departe. Tata, la Combinatul Siderurgic de la Galați și mama, la Șantierul Naval. Era un oraș frumos, dar nu știu de ce nu mă atrăgea? Am rămas îndrăgostit iremediabil de Bacău. Nu găseam acolo rădăcini. Ca beduinii născuți în deșert, somonii sau eschimoșii la cercul polar, care se întorc acolo de unde au plecat. Există o energie care te aduce la origini. Un circuit!” A absolvit liceul cu profil industrial-energetic în orașul de pe malul Dunării. „Am făcut și eu puțină carieră de electrician. Din ăsta… pe șantiere, cum era la modă să-i zic așa. Timp de vreo 7 ani! Aunci am cunoscut iadul. Se întâmplau accidente de muncă. Să lucrezi în combinatul siderurgic, deasupra furnalelor, deasupra topitoriilor, câtă cenușă, cât praf, parcă eram în Faust! M-am angajat înainte de armată și mă gândeam, cu ce-am greșit eu în viață, să fac așa ceva? N-aveam nicio chemare. Armata am făcut-o la Ineu, Arad. La artilerie. Sunt un tunar convins…!? După armată, așa era bunul obicei, te căsătoreai repede. Numai că atunci fetele erau mai puțin generoase decât în ziua de azi. Până pupai o fată treceau ăhă, multe luni. Întâi la Sfat și-apoi la pat. Și la mine… a durat!” Pe Elena a cunoscut-o aici, în Bacău, motiv bun pentru a pleca din Galați. Au o fetiță, Alexandra, care are acum 30 de ani. A terminat Literele la Iași și lucrează în Anglia.
„M-am transferat cu serviciul de la combinatul siderurgic la TCH Bacău, ca electrician de întreținere, tot pe șantierele patriei. Mă urcam pe niște macarale, dura jumătate de oră numai să urc ca să ajung la partea electrică. Mai dura încă o jumătate să mă opresc din gâfâit. Și încă ceva să-mi fac treaba. Trebuie să recunosc că eram total netalentat în meseria asta. Și atunci am văzut un anunț în Deșteptarea, în care am citit că Teatrul de animație Bacău căuta un electrician.” Era în 1990.
Dacă nu știi cât costă o pâine, nu ești actor
Întâlnirea cu latura artistică a fost ca un joc al destiului. I-a schimbat viața. „Am mers la conducerea teatrului. Era director scriitorul Constantin Pușcuță, care semna cu pseudonimul Octavian Voicu. El a fost îngerul trimis de Doamne-Doamne pentru mine. De fapt nu era un anunț serios. Vechiul electrician avea alte idei despre munca de acolo, și ei, ca să-l disciplineze, au dat anunț să îl sperie că îl schimbă. A durat ceva, dar până la urmă am fost angajat ca electrician de scenă. Electrician II. Un fel de ucenic pus la toate. Aveam 24 de ani. Datorită inconștienței mele și a altora am ajuns să joc în diferite piese. Am început cu schimbări de decor apoi cu roluri mai mici. Era o criză de tineri. Toți voiau să plece afară. Atunci erau angajați 12 actori, jumătate femei. Primul meu rol în Teatrul de animație a fost în Moș Crăciun și vrăjitoarea, în regia lui Stelian Preda, în 1990. Culmea, cu burtică și barbă, eram chiar Moș Crăciun! Apoi am primit rolul de cocoș, în Punguța cu doi bani. ”
Șansa de a evolua a apărut tot în 1990, când a venit pentru prima oară la Bacău o trupă de teatru, de la Chișinău. Se juca Ivan Turbincă. „Ei au oferit o adevărată lecție de actorie, cum nu mai văzusem. Atunci mi-am dorit și eu să ajung să capăt ceva, din velietățile acelor actori care jucau în spectacol. Ideea viitorului meu profesor, Victor Ștefaniuc, era să facă o grupă de actori păpușari la Chișinău, dar să aducă și câțiva studenți din România. De la care, cei din Basarabia și Moldova să deprindă a vorbi bine românește. A fost prima idee și ultima, care a dat roade. Am fost admiși 4 tineri din Bacău și unul de la Constanța, la Institutul de Arte din Chișinău. Așa am ajuns student la Facultatea de Artă teatrală, specialitatea actor de teatru cu păpuși. Pentru un păpușar sunt două specializări diferite: ori alege calea marionetelor, din lemn, fire, ori celelalte sisteme de mânuit păpuși. Sunt multe. Trebuie să te specializezi ori într-o direcție ori în alta, pentru că amândouă cer atenție și sunt foarte posesive, din moment ce apuci să le faci jocul. Marionetele au cam dispărut din teatrele de la noi. Nu mai sunt meșteri care să le construiască.”
Copilul nu poate zbura cu o singură aripă
Laurentiu Budău a avut oportunitatea de a face în același timp și actorie, și regie. „Sunt regizor cu diplomă” se justifică de parcă nu este vina lui. Primul spectacol regizat, în 1997, Peripețiile înfumuratului Viziraș , o adaptare după Lungul nasului de Caragiale. Un fel de Pinocchio autohton. Ca actor, toți regizorii care au venit în teatru, îl vedeau în rolul lui Făt Frumos. „Nu mai aveam șansă la niciun casting. Am jucat rolul timp de douăzeci de ani. Ajunsesem la o saturație, aproape un dezgust față de acest personaj. Eram mai malefic și mai rău chiar decât zmeul. Aveam 43 de ani și ghiocei deasupra urechii. Așa am fost remarcat și pentru alte roluri.” A avut cronici excelente în rolul lui Ianche. O provocare a regizorului Toma Hogea de a-l distribui în piesa Tache, Ianche și Cadâr, care a avut mare succes la public, jucându-se cu casa închisă.
A uitat să specifice că este membru fondator al Teatrului Guguță din Chișinău, care anul viitor împlinește 30 de ani de la înființare. Că împreună cu păpușarii din Bacău a înființat Teatrul Neghiniță. Că este membru fondator la Teatrul din Clopotniță, înființat de Ion Coșa. Se numește așa pentru că făceau repetițiile în clopoțnița Bisericii Romano-Catolică Sfinții Petru și Paul Bacău. Din 2010 a început să scrie teatru. A primit 7 premii mari pentru dramaturgie, la nivel național, și unul la Chișinău. Spectacolul Carolina și poneiul a fost ultimul pus în scenă de regizorul Cornel Todea, la Teatrul Ion Creangă din București, înainte de a pleca dintre noi. Este creatorul a peste 60 de piese pentru teatrul dramatic, cât și pentru cel adresat copiilor.
Două săbii în aceeași teacă
„Acum funcționăm ca secție a Teatrului municipal Bacovia, pe lângă secția dramă. Se împlinesc 70 de ani de la înființare. Cea mai mare dramă a mea și a colegilor este că în continuare, Teatrul de animație Bacău, care nu are casa pe care o merită. Copiii din Bacău merită un teatru al lor, modern. S-au făcut proiecte. Au fost propuneri de amenajare într-unul din cinematografele, Central sau Muncitorul. Nu s-a materializat nicio idee.”
Dintre artiştii păpuşari menţionați în „Jurnalul unui teatru de provincie 1984 – 2018”, autori Alin Popa, Violeta Popa, Ivona Lucan, îi amintim pe Emilia Valter, Corneliu Dobrescu, Elena Solomon, Octav Şerban, Sorina Moian, Aurora Cioroabă, Lucian Marinescu, Verona Marinescu, Silvia Ghelu, Jorj Munteanu, Ana Preda, Adriana Stoian, Valentin Lozincă. Noua generaţie de artişti păpuşari este reprezentată de: Laurențiu Budău, Marian Puiu Gheorghiu, Marlene Duduman, Andreea Sandu, Mihai Chihaia, Tiberiu Gabor Bitere, Ilinca Istrati, Alina Neagu, Giuseppe Torboli, Andi Andriucă.
Laurențiu Budău mai are speranțe. ,,Acum trebuie ca generația noastră să facă o jumătate de pas în spate, să dăm șansă și celor tineri să se afirme. Să-i punem în valoare ajutându-i din umbră. Aștept încă regizorul vieții, care să mă provoace să zbor alături de el.”
