Demult, demult, tare demult, pe când am profesat ca învățător, le-am solicitat copiilor să realizeze un portret al țării noastre. Aproape invariabil, unii mi-au desenat o inimă, alții conturul hărții, îmbrățișându-le. Firește, erau niște declarații de dragoste puțin atinse de stereotipuri, dar erau declarații de dragoste… M-am întrebat mereu, de atunci, până unde/ când poate fi iubită o țară? Există limite, granițe dincolo de care nu mai putem investi (toată) marea noastră afecțiune pozitivă? Putem investi necondiționat în acest sentiment patriotic?…
Să presupunem că aș avea oarece chemare către împrietenirea cu virtuțile penelului. Dacă mi-ar cere cineva să realizez un portret „la zi” al țării (mele), oare ce mesaje aș trimite prin acest portret?… Există pericolul ca după finalizarea proiectului să-mi râdă în nas Oscar Wilde, cel care, în „Portretul lui Dorian Gray, mă avertiza: „Sufletul din orice portret este cel al pictorului, nu cel al modelului”. În același timp, sunt încurajat de Jawaharlal Nehru, care-mi sugerează să fiu sincer, căci nu voi „schimba niciodată cursul istoriei întorcând portretele cu faţa la perete”…
Ce aș fi tentat să trimit într-un portret al țării mele, pe lângă truda cea mare a cetățeanului onest și speranța tinerilor? Câteva mini-portrete, cred. Mini-portretul Parlamentului, de pildă, ca loc al diversității. Ar trebui să fiu consiliat însă, cel puțin, și de către un zoolog, un matematician și un entomolog, pentru a surprinde esența ființării unor entități precum bos taurus, psittaciformesequus, equus asinus, pediculus humanus humanus, zero barat, căci nu-i simplu să vorbești despre existența oficială în Parlament a boilor, papagalilor, măgarilor, păduchilor și a imposibilităților matematice despre care depunea mărturie, deunăzi – în cunoștință de cauză, probabil – un ales al poporului. Va trebui, neîndoielnic, să recitesc și „Metamorfoze” („Măgarul de aur”), bijuteria estetico-morală a lui Lucius Apuleius Platonicus despre un ins transformat de către o vrăjitoare în măgar.
După ce niște polițiști au făcut ceea ce credeau că este mai bine (mai dihai decât melițienii), adică au torturat (sic!) niște îndrăzneți care le-au reproșat civilizat că nu respectau procedurile impuse de pandemie, mă gândesc și l-a schițarea unui fior democratic de tortură mioritică, mai ales după ce doi dintre torturați au murit. Ar trebui să cuget mult cu penelul și asupra glumei din Constituție, art. 22(2): „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Gluma e reușită, de vreme ce torționarii nu cugetă nici acum după gratii. Și aș mai scrie pe acest portret versurile tulburătoare ale lui Liviu Antonesei: „Din depărtare, văd un bătrân așezat pe o bancă,/ un om al străzii, cum se spune acum, sau unul/ de prisos, cum se spunea pe vremea celorlalți ciocoi,/ de parcă n-am fi toți la fel – haine obosite de vreme,/ ca și el, nu pare băut și nici nu zăresc vreo sticlă…// Doi polițiști călare se apropie și îi spun să plece,/ nu înțelege nimic, nu încălcase vreo regulă,/ vreo lege, fie aceasta și absurdă, poate că tulburase/ minunata noastră estetică urbană,// gândesc eu, iar el rămâne așezat și tăcut.//Vin și doi pedestrași și în fața împătritului asalt,/ bătrânul se ridică privind nu spre agresori,/ ci mai degrabă prin ei, tace ofensiv și pleacă…// Nu înțelege nimic, nici eu nu înțeleg nimic/ în afara trufiei învelită în uniforme,/ poate că asta am înțeles amândoi…” („Bătrânul”).
O provocare ar putea fi și înnobilarea tabloului cu un general de armată căruia, în marea sa competență, locatarul de Cotroceni i-a așezat recent pe epoleți plăcuta povară a celei de-a doua și (prea)aurite stele. Prețuind anticipat gestul prezidențial, cocoșatul de stele își pusese în cârca privată și seducătoarea povară a unui purcoi de euro. O dulce povară pe care o delapidase, ca mahăr adjunct al Direcției Generale de Informații a Apărării (sic, sic și iarăși sic!), din fondul de situații de criză și război. Un gest emoționant! Iată cum putem sabota nenorocitele crize și războaie: amenințându-le cu privarea de resursele de vindecare pe primele și punând în pericol dezmățul celorlalte! Ăsta general! Avem o nouă contribuție la revoluționarea tacticilor și strategiilor militare moderne.
Străbătând coridorul cugetării deschis de poetul latin Pacuvius, înnobilat apoi de grecul Aristofan – „Ubi bene, ibi patria”, vă mai aduceți aminte? – influențat și de mulți dintre dragii mei foști elevi care și-au luat lumea în cap plecând prin cele străinătățuiri, îmi spun că este întemeiat să fac loc în portretul dragei mele țări și acestui sentiment amar,dar îndreptățit. Și iar mă întreb: până unde, până când se poate iubi… clasic o țară? Clasic, adică necondiționat, mereu cu o batistă tristă pusă pe țambalul sincerității…
