- Interviu cu scriitorul Ion DINVALE
- Ești perceput ca profesor de filosofie cu o profundă cultură clasică și modernă, poet cu chemări metafizice ale orizonturilor romantice și postmoderniste, publicist și eseist… În provincia în care supraviețuiești ,,Deșertăciunea tuturor deșertăciunilor…” are nuanțe speciale?
- Topos-ul, ethos-ul și logos-ul sunt cu totul nerelevante din punct de vedere psihologic, metafizic, uman, când ne răsună în suflet cuvintele Ecclesiastului: ,,Totul este deșertăciune și vânare de vânt”. Sfârșitul (și începutul) sunt singurele dimensiuni democratice ale existenței noastre pământene. Nuanțele speciale ar fi date de cele ce se pierd (ca rege al Ierusalimului sau ca biet sărman ce abia cutează la ziua cea de mâine) și, mai ales, de conștiința unei vieți prost croite și trăite.
Din fericire, conștientizarea zădărniciei tuturor stăruințelor și năzuințelor noastre este o revelație târzie (de regulă a ultimelor clipe – vezi ,,Moartea lui Ivan Ilici”, a lui L.N.Tolstoi – sau, cel mult, în anii despre care Ecclesiastul spune ,,n-am nici o plăcere de ei”), când lumea apare într-o lumină stranie, ostilă, când își dezvăluie chipu-i de Sfinx tăcut, surd și mut la toate întrebările și neliniștile noastre. Și iarăși, din fericire, noi ne trăim viața într-o lume ,,vrăjită” (Nietzsche), în ,,cea mai bună din lumile posibile” (Leibniz), o lume în care predominante sunt culorile verde și albastru. Din păcate, oamenii adaugă mult negru, ,,noian de negru”, ,,carbonizate flori” etc.
– Ne-ai dăruit recent, prin Editura ,,Salonul Literar”, volumul de eseuri ,,Prăbușirea din certitudini”… Experimentezi de ceva vreme acest gen literar, în varii reviste de literatură și cultură. Am auzit multe aplauze…
– Aplauzele vii, prelungite (și puținele buchete de flori) veneau din partea rudelor, prietenilor și vecinilor, strategic distribuiți, având rolul factorilor de antrenare… E foarte bine spus ,,dăruit”… Acest lucru dovedește generozitate, noblețe, idealism, absența oricărui interes pecuniar, meschin, mercantil… Așa se explică epuizarea primelor ediții ale cărților mele având tiraje ,,amețitoare” (de zeci de exemplare). Neavând preț (fiind ne-prețuite), valoarea lor imposibil de evaluat (fiind in-estimabile), ele s-au sustras sistematic acțiunii nemiloase a legilor economiei de piață (și de viață)… Și toate astea numai pentru a întări o veche și statornică convingere: comicul reprezintă forma voalată, naivă și nevinovată a tragicului care, altminteri, ne-ar copleși/ strivi/ neantiza.
– Dacă ar fi să-ți întâmpini acest volum cu un poem al tău, care ar fi acesta?
– De vreme ce pentru mine cel mai mare inamic a fost și rămâne fariseismul (solemn, teatral, scorțos și, mai ales, justițiar), îmi imaginez epitaful de pe impresionantul monument funerar (înălțat din vreme și după propriile planuri) astfel: ,,Cioplind la Crucea Răstignirii/ Metodic, așezat și harnic,/ Într-un moment de rătăcire/ M-am «țintuit» rânjind obraznic./ Altminteri, milă și iubire,/ Călău, judecător și paznic,/ Am prins și ultima zvâcnire,/ Ca mai apoi să merg la praznic”…
– Îți este recunoscut simțul critic, despre care unii, nota bene, cred că se revarsă, uneori, peste țărmuri… Citindu-ți, recitindu-ți eseurile literar-metafizice, am admirat peste tot prezența unui vitriol etico-estetic cu statut de catharsis…
– Aș începe cu o mărturisire… M-a neliniștit și întristat peste măsură, opinia unui confrate, care, în urma unei lecturi superficiale, mi-a reproșat: ,,Rău mai ești, domnule!”… O nedreptate – ridicolă și tragică –, o gravă neînțelegere, o transgresiune nepermisă din domeniul spiritual în cel afectiv-emoțional. Nu mi-am propus să trec un autor agreabil, plăcut, simpatic, pentru că asta mă duce cu gândul la un medic care, în loc să-l vindece pe bolnav, îi plânge la căpătâi sau se roagă pentru sănătatea acestuia la capela din incinta spitalului. Când rănile sunt superficiale, un balsam, o tinctură de iod, un bandaj se pot dovedi mântuitoare. Dar ce te faci când rănile sunt cangrenate, purulente, când organismal bolnav devine rezistent la cele mai puternice medicamente?!… Altă soluție decât intervenția chirurgicală, decât ,,briciul lui Occam” nu deslușesc.
Cât despre spiritul critic ce se ,,revarsă” peste țărmuri, am avut grijă să nu pustiască plaja, să nu surpe din faleze și, mai ales, să nu miște din loc stabilopozii ,,adevărului-manifest”. Eventualele aluviuni, incerte și proteice, antrenate de pe versanți odată cu solul fertil, se datorează ,,defrișărilor ilegale” și, nu în ultimul rând, ,,deșeurilor” aruncate de-a valma de către ,,turiștii” rătăciți, nu se știe cum, prin ariile (ne)ptotejate de lege… În ceea ce privește vitriolul (,,vitrionul” cu care Didina îl amenința pe Năică, în ,,D’ale carnavalului”), mai nimerit ar fi să utilizăm formula mai blândă ,,chinoroz”, cu care am vrut să-i sperii că le stric ,,ficsonomia obrazului”, precum Iancu Zugravul din schița ,,Justiție” a marelui Caragiale…
– Să facem un execițiu de imaginație… Să presupunem că volumul nu este al tău… Cum l-ai prezenta cititorilor?…
– N-aș începe, în niciun caz, cu un execițiu cioranian de admirație… Cel mult aș concede (din considerente umaniste), să recurg la formula empatică și liniștitoare: ,,Tot așa am vrut să zic și eu”… Cea mai mare neliniște?!… Nu știu cum va fi privită/ primită/ mistuită preocuparea obsesivă de disociere a paradigmei creștine originare de moralismul ursuz, înțepat, scorțos, de încrâncenarea inchizitorială a Sfintei Tradiții, cu eterna cazuistică a păcatelor (mereu ale altora), cu teroarea detaliilor, cu tot ce l-a scos din fire pe Iisus și care a renăscut și s-a amplificat îngrijorător. Cu modestie, s-ar putea spune că e o tentativă de a suplini absența cvasitotală a studiului biblic, realizată cu mintea și inima deschise ,,sub blânda și tăcuta oblăduire a Domnului” (Petru Creția).
– Prietenul nostru comun, Petre Isachi, îmi spune că aceste eseuri sunt un spectacol tulburător și seducător. Care crezi că sunt virtuțile acestui ,,spectacol”?
– Prietenul la nevoie se cunoaște… A identifica, însă, eventualele virtuți ale cărții, după ce mai înainte am fost invitat să dovedesc detașare, neutralitate, ar constitui, în aparență, o manifestare gravă de inconsecvență, de incongruență, ce i-ar putea contraria pe puținii lectori, care, fiind pe cale de dispariție, necesită măsuri grabnice de protejare și refacere a efectivelor. ,,Spectacolul” de care pomenește Petre Isachi, în marea lui generozitate, e un gen hibrid în care se amestecă elementele de eroism ce ne duc cu gândul la vestitul hidalgo din La Mancha, cu precizarea că morile antrenate de vânt au cedat locul morilor ce macină în gol galimatia oarbă, tembelă și deșartă, de inedit și ,,pitoresc”, într-o țară în care un singur om se declară liber cugetător, nu spre gloria lui, ci spre hazul tuturor și, în sfârșit, de dramatism, alimentat și amplificat de sentimentul zădărniciei, al vânării de vânt.
Oricum, preocuparea de a elibera intelectul din starea de ,,minorat” (Kant) de ,,imaturitate” (Popper), de povara opresiunilor, a sclaviei exercitate de către varii autorități, cu pretenția lor de supunere necondiționată, de prejudecăți, interdicții și lașități – achiziții păguboase ce pervertesc potențialitatea intelectului în stare genuină (când ,,copii spun lucruri trăsnite”) –, de a elibera pe fratele nostru de nevoia de cârje, de tutelă, de braț străin, ne face să credem că vorbele marelui Iorga (,,a iobăgit cu trupul până mai ieri, ca să nu fie slobod cu sufletul nici până azi”), nu au fost rostite în deșert.
- Ca profesor, am fost mereu cucerit de momentele în care comentam/ interpretam cu dragii mei elevi diferite texte ale unor filosofi. Oferă-mi, te rog, două, trei fragmente din eseurile tale, pe care le-aș putea oferi acestui exercițiu spiritual de excepție.
– Mă-nduioșează până la lacrimi tentativa, cu totul inedită, nesperată, dar mult așteptată, de-a mă include, ca autor canonic, în manualele de filosofie, în dicționare și crestomații… Îmi pică greu precizarea restrictivă ,,două, trei fragmente”. Mi-aș fi dorit câteva zeci, dacă nu sute, dar, în sfârşit…
,,Asaltul asupra pre-judecăților nu poate fi încununat de succes dacă nu sunt utilizate arme corespunzătoare de asalt. Cele mai eficace se dovedesc a fi interogațiile, pentru că ele dislocă, fac breșe, generează panică printre apărătorii aciuați după metereze. De mare importanță e ca acestora să nu li se dea răgaz pentru refacerea și consolidarea fortificațiilor, pentru refacerea rezervelor de hrană și de apă, pentru redobândirea tiraniei obișnuinței, confortului și securității”.
,,În locul creștinismului originar al Cuvântului, prin care Iisus fascina mulțimile, hrănind mii de oameni cu câteva pâini și câțiva pești, în locul smereniei și umilinței omului în singurătatea relațiilor sale cu Dumnezeu, a apărut un creștinism al imaginilor, al muzicii, al elementelor scenice și interpretării artistice. Solemnitatea teatrală, mimarea purității angelice, gesturile hieratice, fetișizarea icoanelor, moaștelor și veșmintelor fac uitate pentru totdeauna, memorabilele cuvinte: ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
,,Îmi place să cred, să sper, că floarea Micului Prinț, ce nu are decât patru spini, o nimica toată, să se apere de lume, așteaptă într-un colț al minții fiecăruia – suavă, tremurătoare, înrourată – precum oaza ce freamătă de susur, verdeață și răcoare dincolo de marea de urâțenie, sterilitate și pustiu… Fericiți cei ce cred că ea există, chiar dacă n-au văzut-o niciodată”.
