La noi se scrie mult și se citește puțin, că așa e în România „educată”, sărăcită, și material, și cu duhul, învățământul și cultura fiind cenușărese, ultimele roți la o căruță care mereu se împotmolește. E multă maculatură, grafomani puzderie, cărți apărute din vanitate, din amor pentru autorlâc și alte meschine interese.
În peisajul acesta neatrăgător, la o primă vedere, mai sunt și surprize plăcute, literatură valoroasă, scriitori adevărați, de vocație, și cărți care se citesc cu interes, curiozitate intelectuală, plăcere estetică. Cărți care se citesc cu bucurie, așa cum este „Întoarceri la Alecsandri”. Fragmentarium”, recenta apariție semnată de criticul Constantin Călin. Om cu principii morale solide, de modă veche, consecvent, criticul literar cu o operă importantă, reputat exeget al lui Bacovia își publică, de mulți ani, cărțile la aceeași editură, Babel, condusă de inimosul domn Ionel Rusei, și alege ca ilustrație pentru coperte lucrări ale unor talentați plasticieni băcăuani, de astă dată, un peisaj de Silvia Tiperciuc. Pentru că „timpurile sunt grele, încordate, nervoase, dominate de egoism și ipocrizie”, marcate de multiple îndoieli și de un „sentiment al decadenței și epigonismului”, autorul ne propune altceva, o lectură care să restaureze starea de bine, să ne aducă și zâmbetul pe buze. Așa este „Întoarceri la Alecsandri”, scrisă într-un stil liber, prin asocieri, însemnări, aglutinări de felurite observații, unele fulgurante, acroșante prin subtilă nuanțare și prin nelipsita nota de umor care le infuzează și prin acidele trimiteri la actualitate. După ani și ani de documentare riguroasă, de cercetare a multiplelor surse documentare de primă mână, Constantin Călin prelucrează acest imens material strâns cu o perseverență ieșită din comun, cu multă trudă, într-un mod personal, seducător, livrându-ne un Alecsandri care-i aparține, foarte accesibil, dezvăluit în porții mici, „gustos, proaspăt, provocator de curiozități, reconfortant”.
Aflăm multe lucruri mai puțin știute despre bardul de la Mircești, amănunte din viața lui personală, multe extrase din corespondența scriitorului, și zăbovim asupra unor anumite pagini cu un interes sporit de pornirea foarte răspândită la oameni de a se uita prin gaura cheii, ca să descopere secrete, lucruri în genere mai puțin avuabile, legate de obiceiuri ciudate, vicii, aventuri, picanterii amoroase, sexuale etc. Alecsandri a fost un bărbat cu înfățișare plăcută, un cuceritor în tinerețea sa, având însă câteva iubiri nefericite, cu sfârșit tragic, cum este cea foarte cunoscută cu delicata Elena Negri.
Dar, se întreabă, Constantin Călin, dacă ea ar fi trăit și s-ar fi ajuns la o căsătorie, Alecsandri ar fi scris într-adevăr acele capodopere despre care vorbea? Criticul se îndoiește și precizează că opera cea mai consistentă a poetului, dramaturgului, prozatorului, a fost creată la o vârstă mai târzie, și anume în timpul conviețuirii cu Paulina. O fată de origini modeste, cu origini poloneze, (o chema Lucașievici), pe care Alecsandri o întâlnește la un han, unde era slujnică, remarcându-i frumusețea robustă, în special, „coapsele și pulpele ei”, astfel că „a furat-o” și a dus-o la moșia lui de la Mircești. Paulina, mai tânără cu douăzeci de ani, a evoluat admirabil în timp, fiind o adevărată binecuvântare pentru un bărbat ajuns singur la maturitate și pentru scriitor. Constantin Călin face un portret tușant acestei femei, afirmând că ea merită a fi privită cu toată admirația, „pentru devotament, pricepere, modestie, toleranță, sumă de calități pe care nu le găsești la soțiile altora, contemporani”. Era vrednică și harnică, luându-și asupră toate treburile gospodăriei, având grijă de toți, în așa fel încât poetul trebuia să o tempereze, îndemnând-o să-și mai cruțe puterile. Cert este că, „Paulina a știut să fie nu numai gospodină, gazdă pentru prietenii și vizitatorii scriitorului, ci și ‒vorba lui‒o doamnă hailaifă”.
Dar nu le voi spune pe toate acum despre ce cuprinde cartea, ca să mai rămână și pentru data viitoare.
