,,Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii”
Paul Lafargue zice, în ,,Dreptul la lene”, că nenorocitul cult al muncii este o dogmă dezastruoasă: ,,O stranie nebunie posedă clasele muncitoare ale națiunilor în care domnește civilizația capitalistă. Această nebunie atrage după ea mizeriile personale și sociale care, timp de secole, torturează trista omenire. Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii, împinsă până la epuizarea forțelor vitale ale individului și ale progeniturii sale. În loc să reacționeze împotriva acestei aberații mentale, preoții, economiștii, moraliștii, au sacro‑sanctificat munca. Oameni orbi și limitați, ei au vrut să fie mai înțelepți decât Dumnezeul lor; oameni slabi și vrednici de dispreț, ei au dorit să reabiliteze ceea ce Dumnezeul lor a blestemat. Eu, care nu pretind că sunt creștin, economist sau moralist, aduc judecata lor în fața judecății Dumnezeului lor; aduc predicile lor despre morala religioasă, economică, liber gânditoare în fața oribilelor consecințe ale muncii în societatea capitalistă”. El imploră resurse persuasive chiar și în zările creștinismului: ,,În cuvântarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitați‑vă cu băgare de seamă la cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava sa nu s‑a îmbrăcat ca unul din ei». Yehova, dumnezeul bărbos și respingător, a dat adoratorilor săi supremul exemplu al lenei ideale: după șase zile de muncă s‑a odihnit pentru eternitate”. În societatea noastră, întreabă el, care sunt clasele cărora le place munca de dragul muncii? Țăranii proprietari, micii burghezi, unii aplecați peste pământurile lor, alții îndesați în micile lor magazine, mișcându‑se aidoma unei cârtițe în galeria sa subterană, fără ca niciodată ,,să se ridice pentru a privi natura în tihnă”, răspunde tot el. Amintindu‑și că este ginerele lui Marx, Lafargue scrie amar: ,,În acest timp, proletariatul – marea clasă care îi cuprinde pe toți producătorii națiunilor civilizate, clasa care odată cu emanciparea sa va aduce emanciparea întregii omeniri de munca servilă și va face din animalul uman o ființă liberă – și‑a trădat instinctele și, fără să‑și cunoască misiunea istorică, s‑a lăsat pervertit de dogma muncii. Aspră și grea i‑a fost pedeapsa. Toate nenorocirile sale individuale și sociale sunt născute din pasiunea sa pentru muncă”. Pentru a proslăvi virtuțile odihnei prelungite, Lafargue face compromisuri mari, afișându‑se din nou, pragmatic și ipocrit, doar pentru câteva clipe, ce‑i e drept, ca admirator al religiei. Legile Bisericii, aplaudă el, garantau muncitorului 90 de zile de odihnă (52 de duminici și 38 de zile de sărbătoare), în decursul cărora era strict interzisă munca. În timpul Revoluției, din momentul în care a devenit stăpână, burghezia a anulat zilele de sărbătoare și a înlocuit săptămâna de șapte zile cu cea de zece zile. Burghezia i‑a eliberat muncitorii de sub jugul Bisericii, ca să‑i supună mai bine sub jugul muncii. Resentimentul pentru zilele de sărbătoare, mai acuză el, trăgând cu tot armamentul ideologic din dotare, oferit cu generozitate de socru, a apărut numai atunci când a luat ființă burghezia modernă industrială și comerciantă, între secolele al XV‑lea și al XVI‑lea. Henri al IV‑lea a cerut Papei reducerea zilelor de sărbătoare. Acesta a refuzat, dar mai târziu, protestantismul, care era religia creștină adaptată la noile necesități industriale și comerciale ale burgheziei, a fost mai puțin interesat de odihna populară; a detronat sfinții din ceruri pentru a aboli sărbătorile lor pe pământ.
Susținând toate acestea, Lafargue pare a fi uitat că Engels, în «Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om” (în Karl Marx, Friedrich Engels, ,,Opere alese în două volume”, ediția a 3‑a, vol. 2, 1967, Editura Politică, pp. 67‑79) zice că ,,munca este izvorul oricărei avuții […]. Ea este într‑adevăr acest izvor împreună cu natura, care îi furnizează materialul pe care ea îl transformă în avuție. Dar munca este infinit mai mult decât atât. Ea este prima condiție de bază a întregii vieți omenești, și anume în asemenea grad, încât, într‑un sens anumit, trebuie să spunem că munca l‑a creat chiar pe om însuși”. Lafargue a luat‑o puțin pe lângă arătura proletară engelsiană, deși juca în Franța rolul trompetistului marxismului. Studiase medicina fără s‑o practice vreodată, a dat chix în niște afaceri, drept pentru care, fiindu‑i greu să se intersecteze cu virtuțile muncii, s‑a lăsat, de‑a toarta cu soția sa și cu Marx, întreținut de posesorul fabricilor de cherestea din Manchester, Engels. A rămas în istorie cu eseul său ,,Dreptul la lene” mai ales prin interpretări ironice, precum cea a lui Leszek Kołakowski, care l‑a acuzat de ,,marxism hedonist”. În ,,Principalele curente ale marxismului: vârsta de aur” (București, Editura Curtea Veche, 2021), acesta scria: ,,Lucrările filosofice ale lui Lafargue nu trec dincolo de senzaționalismul popular”. Printre altele, Lafargue este privit ca omul care ,,a resuscitat într‑un fel și mitul bunului sălbatic, pe care marxiștii timpului său nu îl invocau”, dar urme ale acestui mit își făceau mendrele în orizonturile teoriei lor.
După tunetele și fulgerele aruncate de Lafargue cu mânie proletară către burghezie, religie și muncă, să revenim în zona calmă a apărătorului de excepție al Ortodoxiei: Dostoievski… Pentru că m‑am cam molipsit de lene, vă invit să faceți o scurtă vizită și ,,Prin subteranele dostoievskiene” (Iași, Editura Junimea, 2018), unde veți (re)descoperi că la Dostoievski lenea are un stindard, este doctrinară, metafizică. ,,Lenea Leneș! – păi ăsta‑i un titlu, o menire, e o carieră, rogu‑vă. Nu glumiți, așa‑i. Aș fi atunci membru de drept al celui mai select club și singura mea ocupație ar fi că m‑aș stima perpetuu (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 47). Omul subteranei este zămislit dintr‑un aluat special. El știe că nu poate croi metafizica lenei, dacă nu supraviețuiește cu ștaif. Primum vivere, deinde philosophari… Pragmatic, el transformă lenea într‑o profesie. Dar lenea sa are și parteneri, mâncatul și băutul, altfel n‑ar putea face carieră: „Și eu mi‑aș alege o carieră; aș fi leneș și mâncău, dar nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos și sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta” (ibid.). Visul lui are virtuți estetice: „… să beau în sănătatea a tot ce e frumos și sublim”. Mâncatul și băutul nu subminează statutul lenei; îl înnobilează: „Aș fi transformat atunci totul în frumos și sublim; în fleacurile cele mai dezgustătoare și indiscutabile aș fi găsit frumosul și sublimul” (ibid.). Două categorii de prins la butoniera spiritului – frumosul și sublimul – își găsesc obârșia în subteranele lenei care cochetează cu estetica. Elogiul lenei devine, astfel, nu doar unul etic, ci și estetic. Plăcerea estetică a lenei este voluptoasă. Eroul dostoievskian este pe cale de a oferi un nou sens kalokagathiei. Conceptul de kalokagathia, aplicat inițial la noblețea ereditară, pentru ca, odată cu Socrate, să se configureze într‑un ideal complex, de perfecțiune morală, a deținut un rol de maximă importanță în evoluția civilizației grecești. Kalokagathia – kalon, frumos; agathon, bine – reprezintă pentru greci teoria potrivit căreia toate valorile superioare ale spiritului, inclusiv cele morale și ale cunoașterii, pot avea și valoare estetică. Kalokagathia este o virtute a omului superior. Virtutea, scrie Aristotel, „o poate posedă și cineva care doarme sau își petrece viața în inactivitate” („Etica nicomahică”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 12). Numai că aceasta este doar… virtutea sa, pentru că nimeni „nu l‑ar putea considera fericit pe omul care duce asemenea existență” (ibid., p. 12). Anticii greci n‑au delimitat didactic frumosul de moral. La ei, aceste categorii cu valoare estetică și etică erau surprinse mai ales în această sinteză etico‑estetică: kalokagathia. Sinteza avea esențe cosmice, virtuți ale unui spirit care tindea către desăvârșire.