Am vrut, la un moment dat, în primăvară, să dau o fugă la Paris, pentru că, mi se făcuse brusc dor de niște locuri pe care le-am văzut, prima oară, la începutul anilor ’90, când totul mi s-a părut minunat, pentru că erau vremuri bune, calme. Dar ceea ce se întâmplă de o bucată de vreme, destul de lungă, de fapt, în orașul pe care l-am iubit cel mai mult, știindu-l dintr-o mulțime de cărți citite, din albume de pictură, mă întristează. Nu mai am chef de o plimbare prin Montmartre, unde chiar am stat, la un hotel aproape de Moulin Rouge.
Dar cartierul despre care puteam să povestesc o mulțime de lucruri din lecturile mele era Montparnasse, desigur, pe străzile căruia și acum, în imaginație, îl văd mergând pe Modigliani, îmbrăcat în costumul lui de catifea reiată, cu un fular roșu aruncat neglijent peste umăr. E un Amedeo, Modi, cum îi ziceau prietenii, desprins din fotografiile care au rămas, peste care se suprapune chipul prelung și melancolic al actorului Gérard Philipe, care l-a interpretat atât de sensibil și veridic într-un film celebru.
Am avut întotdeauna o mare slăbiciune pentru italianul acela cultivat, care recita pasionat din Dante, artist până în măduva oaselor, boem, decadent, rafinat, autodistructiv. Se spune că, în perioada în care trăia, într-o sărăcie lucie, alături de prietenul lui Soutine, cineva i-a găsit într-o încăpere sordidă, culcați pe podea, înconjurați de un șănțuleț de apă ca să țină departe ploșnițele. Și amândoi avea câte o lumânarea în mână, pentru ca Modigliani să poată citi din „Divina Comedie”. Tragic și hilar în același timp!
Dar adevăratul prinț din Montparnasse era, așa cum au lăsat mărturie contemporanii lui, pictorul Jules Pascin, seducător și tenebros, o legendă a locului, despre care Man Ray zicea că părea coborât dintr-un afiș al lui Toulouse-Lautrec. Man Ray, fotograf de geniu, amuzanta Kiki, modelul său favorit și o întreagă pleiadă de pictori, cărora li se alăturau scriitori din Anglia și America, Scott Fitzgerald, cu nebunatica lui Zelda, Hemingway, compozitori celebri, ca Porter, veniți în Parisul anilor nebuni, visând la afirmare, succes, la glorie. Erau și vedete de teatru, de cinema, și cu toții căutau distracția, fericirea, petrecându-și nopțile prin cluburile și barurile din faimosul cartier, unde alcoolul curgea în râuri, iar drogurile erau nelipsite.
Viața părea minunată, înmiresmată în acei ani (era după război) și ritmul ei era trepidant. Din frântura, schița aceasta de tablou din mintea mea, nu pot să lipsească nici compozitorii Eric Satie, Ravel, Stravinski, nici Diaghilev, cu celebrele lui balete rusești, nici regizorul Jean Renoir și mulți alții, de altfel. Și dintre femeile celebre, provocatoarea dansatoare Josephine Baker, care ieșea însoțită, pe Champs- Elysées, de animalul ei de companie, un leopard cu zgardă de diamante, apoi sulfuroasa Colette și sofisticata Coco Chanel.
Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acel timp, în Parisul „anilor nebuni”, în epoca jazzului, de care mereu am fost îndrăgostită.
Da, și după cum spuneam, nu mai am vreo dorință să merg acum la Paris, de fapt, niciunde departe, în vara asta toridă și furtunoasă, care pârjolește la propriu atâtea locuri frumoase. Totul e nesigur, pe aeroporturi este un haos, iar o călătorie de plăcere se poate transforma într-un adevărat coșmar. Aleg o perioadă din primăvară sau toamnă pentru călătorii, mă feresc de vârfurile de sezon turistic. În Franța, care a fost prima mea destinație din Occident, după ieșirea din lagărul societății socialiste multilateral dezvoltate, dacă aș merge acum, m-aș duce direct la Giverny, în mult iubita grădină a lui Monet, pictorul care mă înseninează întotdeauna. Nu-i plăceau negrul, ocrul și tonurile de pământ, spunând despre el, cu modestie, că își recunoaște un singur merit, acela de a fi pictat direct după natură, cu scopul de a transmite impresia lui în fața celor mai efemere efecte. Indicibila frumusețe a efemerului, care ne atinge, ne tulbură.