Chiar de pe la inceputul anilor 90 ai secolului trecut, „Desteptarea”, prin subsemnatul, dar si cu ajutorul real si calificat al cunoscutului silvicultor si publicist, ing. Viorel Giurgiu, a desfasurat o ampla campanie de presa – care a durat câtiva ani de zile – sub genericul „Jaful padurilor”. Ziarul intuise de atunci ce o sa se intâmple cu padurea noastra. Din varii motive – mai ales politice si economice – nimeni nu ne-a luat in serios. Defrisarile masive au devenit o autentica molima care a avut si are o influienta tot mai nefasta asupra mediului in care traim. Intre altele, inundatiile devastatoare, urmate de cortegiul lor de nenorociri care au lovit mii si mii de familii si gospodarii din toata tara, sunt o realitate terifianta. Mai nou, padurea se vinde cu zecile de mii de hectare austriecilor, nemtilor si altor asemenea chilipirgii, caci, la noi, hectarul de padure e de departe cel mai ieftin din toata Europa. Iar acestia au facut o afacere, ca sa câstige bani. Nu au cumparat padurea de dragul de a se plumba prin aerul ei ozonat. O vor taia toata si o vor valorifica „in mod superior”. Am pus cuvintele din urma intre ghilimele, pentru a aminti celor care au trait si inainte de 1989 ca, in domeniul lemnului, acesta era obiectivul politico-economic unic, de neclintit: Valorificarea superioara a masei lemnoase. Iar daca s-au construit, in acei ani, atâtea combinate de industrializarea lemnului – numai in judetul nostru, doua mari astfel de unitati, la Bacau si Comanesti -, s-au construit tocmai pentru a face mobila, parchete, binale, placi fibrolemnoase, case prefabricate, placi aglomerate din lemn si multe alte produse de inalta performanta economica… Cert e ca, in anii postdecembristi, politica aceasta s-a „topit”. România a inceput sa exporte lemnul brut, altfel spus, masa lemnoasa; mai mult, fura cine poate si fura fara nici un fel mila pentru tara asta. Cel putin, pe Valea Trotusului, de la Comanesti in sus, s-au defrisat padurile intr-un „entuziasm” nemaiintâlnit. Si strainii, si românii, si-au dat mâna si au pus padurea pe… chituci. La fel, in judetele limitrofe si nu numai. Un blestem de moarte s-a abatut asupra falnicilor noastre paduri. Amicul meu, domnul inginer Viorel Giurgiu, luptator neostenit impotriva „marii defrisari”, amintea, intr-un articol pe care l-a publicat in „Natiunea”, nr. 424: „Un aspect esential este regimul de proprietate asupra padurii. Daca, in sec. al XIX-lea, predominanta era proprietatea privata, la inceputul sec. al XX-lea se contura tot mai clar necesitatea nationalizarii padurilor. Ideea – eronat atribuita comunistilor – apartine partidelor istorice. In 1919, Platforma-program a Partidului National Taranesc, in legatura cu aplicarea reformei agrare, prevedea SOCIALIZAREA – NATIONALIZAREA PADURILOR…(A.Petric, C.C.Giurescu), iar fruntasul liberal V. Bratianu afirma, in lucrarea POLITICA NATIONALA A LEMNULUI, ca PROPRIETATEA NU POATE RAMÂNE SACRA, INVIOLABILA; EA TREBUIE SA SE ALINIEZE INTERESELOR DE STAT. NATIONALIZAREA ESTE UN OBIECTIV DE DREPTATE SOCIALA”. Acei ilustri inaintasi au fost, mai inainte de toate, mari patrioti. In acest caz, ei erau convinsi ca padurea e un bun national, ca padurea româneasca e a tuturor românilor, ca padurea ar trebui sa fie inviolabila. Dar, iata, raul s-a produs. Imprejurari istorice noi au facut ca padurea sa fie grav ciuntita, vânduta, dispretuita. Patriotismul a devenit, la noi, ceva tabu, iar patrioti de mare anvergura nu mai avem si nici nu puteam avea in conditiile concret-istorice date. Suntem vasali si asa vom muri… Singurul reper, cât de cât aducator de speranta, ar fi ca parlamentul, in general autoritatile, sa promoveze legi si masuri drastice, luate si aplicate fara menajamente, in numele intregii natiuni. Altfel, orizontul existentei noastre insesi va deveni precum cerul in prag de furtuna…
Eugen Verman
