Dăruită tocmai de un medic apostol, Sfântul Luca, pericopa evanghelică a zilei ce însumează doar șapte versete (Lc. 17, 12-19) ne plasează alături de Mântuitorul Hristos în cea din urmă călătorie către Ierusalimul pătimirilor Sale. Undeva, în hotarul dintre Galileea și Samaria cea schismatică, înspre ținutul Pereii, la margine de cetate, într-un dialog despre puterea tămăduitoare a iertării, ce pare a fi întrerupt de vocile indezirabile, subnutrite și distanțate social a zece persoane care abia mai găsesc puterea să strige: „Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!”. Cel mai probabil, o solicitare standard a celor ignorați și alungați din comunitate, care-și pierduseră chipurile și-și rătăceau acum nemurirea. Neputința fizică îi condamnase la a cerși bruma de existență zbuciumată… Dar Domnul îi vede. Le citește inimile și-i primește în minunea milei Sale. Pentru ei venise, deși ei nu știau. Le testează încrederea. Îi trimite la Templu pentru a primi dreptul de integrare în viața socială. Îi socotește deja vindecați. Nu întâmplător, relatarea lucanică ne arată cum, pe cale, solzii leprei se desprind din pielea bătucită de boală, indiferență și neiubire. Nouă își continuă drumul. Împlinesc porunca. Unul, al zecelea, nu se apropie de templu, samarinean fiind. Dar, revine „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu”. Cade la pământ, mulțumind iudeului ce-L vindecase. Lui, Mântuitorul îi explică vindecarea: „Scoală-te și du-te, credința ta te-a mântuit!”. Și-i deschide Împărăția: „Ridică-te și mergi!”. Domnul cercetează și ingratitudinea celor nouă, pentru a-i pune pe gânduri pe ucenicii prezenți, dar și pe noi, cei de peste veacuri. Vindecați de cangrena trupească, aceștia au fost răniți de lepra nerecunoștinței.
Pornind de la morala aceastei parobole, Turgheniev, cunoscutul scriitor rus, a plămădit următoarea alegorie: Se zice că Dumnezeu a invitat la o cină toate virtuțile. S-au adunat: bunătatea, simplitatea, adevărul, credința, dragostea, speranța, mila, smerenia, recunoștința etc. Toate erau pline de bună-cuviință. Se cunoșteau și stăteau de vorbă ca prietene. Două însă, deși erau alăturate, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau bunăvoința și recunoștința. Le-a întrebat Dumnezeu: „Voi de ce tăceți?” Au răspuns: „Nu ne cunoaștem. Nu ne-am întâlnit niciodată!”
Să nu ne rătăcim la marginea cetății, uitând pe Domnul în praful drumului, acolo de unde mereu ne ridică. Indiferent de neam, orizont geografic, vindecați ori nu, să ne întoarcem mereu cu recunoștință. Avem la Cine, avem pentru ce!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
