Ce păcat! Păcat că lumea e cu mintea dusă, cu gândul în altă parte, la vremurile de dinainte, și nu la realitățile de-acum. Păcat că nu a reușit să înțeleagă, de la început, că lucrurile sunt atât de serioase cu „animalul” ăsta care nu ne va da pace. Nu, până când nu vom pricepe, cu toții, că, acum, este momentul să fim înțelepți, nu când nu va mai avea cine să vadă inteligența din noi.
Din păcate, pentru mulți, ăsta a fost capătul drumului. Dumnezeu să-i aibă în grijă! N-au crezut că li se va putea întâmpla tocmai lor, se credeau invincibili, negau realitatea, ba chiar întăreau tot soiul de teorii conspiraționiste (pe care nu am de gând să le combat, socotind c-or fi unii care se bazează tocmai pe haosul ăsta, ca să mai adune niște averi).
Realitatea este una: se moare, lumea atinsă de el suferă într-un mod cumplit, oamenii rămân cu sechele, pe viață, drame care, din păcate, ating și sufletele noastre, ale celor care mai știm să iubim, cărora ne pasă de restul lumii, chiar dacă nu-i cunoaștem pe toți. Pe de altă parte, să ne fie limpede: creatura asta se răspândește numai cu largul nostru concurs. Nu e nimeni, invizibil, care, cu un spray, să împrăștie, în mulțime, miliardele de creaturi atât de periculoase.
Ci noi, prin lipsa minimei educații, a decenței de a purta mască și de a ne spăla pe mâini, de a sta măcar la 2 metri unul față de celălalt, fără a ne atinge, pupa sau îmbrățișa. De a nu ne dori, musai, să ne umplem burțile în oraș, când crâșmarii sunt dispuși să te sature, aducându-ți masa caldă acasă, unde, clar, ești ferit de alte pozne. Scapi și tu, și afacerea lor. Până trece nebunia asta, căci, după aia, viața revine la normal. Ar fi păcat să nu ne revedem, după un timp, habar n-am cât, la un pahar de vorbă, amintindu-ne de vremurile triste pe care tocmai le trăim. Mare păcat.
