Am fost în weekend la Suceava, unde se petrec Zilele Teatrului „Matei Vișniec”, care se întind pe vreo două săptămâni pline de evenimente dintre cele mai diverse, începând cu spectacole (în sală, în aer liber, în autobuz și în alte spații neconvenționale), conferințe, simpozioane, ateliere, expoziții, concerte. E un amplu festival internațional, bine gândit, atent structurat, cu o foarte bogată ofertă, stând sub genericul „Teatrul și democrația”, temă despre care s-a discutat mult la câteva interesante întâlniri cu personalități culturale de primă mărime, din țară și din străinătate.
Câteva dezbateri s-au realizat în colaborare cu Revista „Dilema veche”, în prezența lui Sever Voinescu (redactorul-șef al publicației) și a lui Andrei Cornea, care au purtat un viu și substanțial dialog despre „Comedia anticilor, comedia zilelor noastre”, în altă zi s-a discutat despre „Teatrul și spiritul timpului”, apoi despre „Teatrul în cetate: școală a democrației și dimensiune identitară a Europei”. La ultimul colocviu, moderat de Matei Vișniec, au participat cunoscutul om de teatru George Banu, profesor la Sorbona, Alain Timár, director de teatru din Avignon, regizorii Serge Barbuscia (Théâtre du Balcon, Avignon), Mihai Măniuțiu (Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj), scriitorul Mirel Taloș.
S-a vorbit mult despre faptul, deloc întâmplător, că teatrul și democrația s-au născut în același timp, acum două mii de ani, în Grecia antică, și că e bine, și mai ales necesar în aceste vremuri cam tulburi, să reflectăm asupra unor străvechi și valoroase simboluri. Vremurile sunt tulburi pentru că ele par că amenință democrația, care nu este cucerită o dată pentru totdeauna, pentru ea trebuind mereu să lupți, ca să fie reală, să funcționeze, să o păstrezi cu toate valorile ei. S-a amintit, la colocvii, și despre alte perioade sumbre din istorie, când democrația era în pronunțat regres, și când, la teatru, spiritul critic nu adormea, acolo, pe scenă, fiind exprimate idealurile de libertate ale oamenilor. Pentru că teatrul a fost mereu o școală de libertate și de demnitate, și de aceea el nu a fost pe placul dictatorilor niciodată.
„Ceva magic, un fel de torță imposibil de oprit, s-a extins în lumea greacă odată cu primii dramaturgi (Sofocle, Eschil, Euripide), apoi în lumea latină, iar mai târziu în ceea ce numim astăzi Europa. Sub forme diferite, uneori populare și alteori elitiste, teatrul a devenit un element identitar al Europei, și de pe continentul nostru s-a răspândit în lume devenind componentă a civilizației umane” Scriind aceste rânduri de prefațare a a evenimentului de la Suceava, dramaturgul Matei Vișniec a adăugat că oamenii au nevoie de acest „tip de oxigen mental și emoțional”, de acest plămân vital care este arta teatrală. Fiindcă ea a generat mereu reacții, a provocat atitudini, a trezit neliniști, sentimente, râsul și plânsul, a încurajat și a fortificat oamenii.
Le-a dat încredere, i-a îmbărbătat. În timpurile sumbre ale dictaturii comuniste, oamenii mergeau la teatru pentru a asculta mesaje subversive, pentru a se bucura de aluziile strecurate de actori (printr-un gest, o intonație, un accent pus cu intenție sau o anumită pauză cu sens, etc.), în ceea ce s-a numit limbajul esopic, unde, dincolo de apriga cenzură și în pofida ei, se petrecea miracolul complicității și comuniunii cu spectatorii. Știm că istoria se repetă când uităm. Iar teatrul, care este cea mai democratică dintre arte, și singura vie, petrecută în prezența creatorilor ei, ne întreține memoria și ne învață lecția libertății și a democrației, fiind o minunată sursă de oxigen mental și emoțional.
