Omniprezent de câteva decenii
Cred că niciun învățător sau profesor de limba și literatura română care a avut de pregătit un simplu referat, dar în special o lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I pe teme de ortografie nu a ocolit lucrarea lingvistului George Beldescu (16 nov. 1920, Odobești) „Ortografia în școală”. Apărută în 1973, cartea era nelipsită din bibliotecile unităților de învățământ, pentru că nu făcea exces de teorie, ci propunea soluții practice pentru rezolvarea dificultăților ortografice. Pe baza ei, cei care predau limba română în clasele I-VIII (uneori, și cei de la liceu) alcătuiau fișe de lucru pentru elevi, respectând tipologia exercițiilor oferite de George Beldescu și exemplele convingătoare pe care le conțineau.
Ce spun lucrările informative
Dicționarul lingviștilor și filologilor români din 1978 îl găsește pe George Beldescu important pentru ceea ce a scris cu privire la cunoașterea numelui predicativ (1957) și pune pe planul secund contribuția sa la domeniul ortografiei. Dintr-o altă lucrare, „Ortografia limbii române” (1970), elaborată de Sectorul de documentare universitară din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare București, lipseşte numele lui, deși radiografiază cam tot ce s-a scris pe această temă. Rezultă că „ortograful nostru” (îndrăznesc să-l numesc astfel, pentru că ne-a lăsat cele mai utile lucrări în domeniu în intervalul 1973-1982) a dat la iveală contribuțiile științifice după anul 1970.
Metodicianul oficial
Biografia lui George Beldescu cuprinde câteva episoade care-l definesc drept om al școlii: 11 ani a fost profesor secundar, 6 ani a fost cercetător la Institutul de Științe Pedagogice, iar 5 ani, lector la Catedra de metodică a Universității București. De aici a trecut la Institutul Central de Perfecționare a Personalului Didactic. La Societatea de Știinţe Filologice, unde era vicepreședinte, a condus Secția de metodică a acesteia. E de crezut că se pot considera considera câștigate cadrele didactice inspectate de un asemenea specialist.
Cu un pas înaintea Academiei
Prima ediție a „Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” (1982), o adevărată revoluție în lingvistica noastră, a fost urmată de „compendiul” ei: „Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație” (1983). G. Beldescu a fost mai iute: în același an cu DOOM-ul, a tipărit tot un fel de îndreptar – „Ortografie, ortoepie, punctuație” –, cu sprijinul S.Ș.F, ca supliment al revistei pentru elevi „Limba și literatura română”. Am reținut situația lui „i” final postconsonantic asilabic, notat cu un cerculeț sub literă și numit „i scurt de după consoane” (p. 35). Acesta „se pronunță nesilabic, scurt și șoptit” (p. 10), ca în pomi.
Prieten cu Vasile Alecsandri
Am primit, imediat după 1990, o scrisoare de la cunoscutul filolog. Aflând că mă ocup de soarta casei celui născut în Bacău, mi-a sugerat să cercetez relațiile lui Vasile Alecsandri cu familia Furnaraki. Fiul acestuia l-a însoțit pe viitorul poet la studii în Occident, iar la Răcăciuni se păstrează urme ale prezenței boierului grec.
