(Sau despre suruburile glumete)
Bacau. Oras european. Ieri. Pâna sa reusesc cu automobilul evadarea in buricul târgului, strazile periferice m-au tratat, fiecare in parte, cu ambuscade peste ambuscade. Fericiti cei care scapa cu bine din aceste ambuscade rutiere gestionate minunat de administratie! Pe 9 Mai, ca pieton, observ in jurul prânzului niste salariati onesti incercând, cu unelte de Ev Mediu timpuriu, sa degajeze gheata de pe trotuare. Totul, in ritm de melc gârbovit, cu reflexe incetinite. Pietonii merg de parca la fiecare pas se asteapta sa calce pe o mina antitanc. Cei care cad se ridica greu, uneori cu ajutor, ii multumesc lui Dumnezeu ca n-au auzit „trosc!” Ajung, de nevoie, la parterul spitalului bacauan. Imi aduc aminte ca, prin anul 1959, tatal meu si-a furat pur si simplu hainele din vestiarul spitalului in care era internat, a fugit din spital, din cauza grozaviei de acolo, si a refuzat apoi, intreaga viata, sa se mai interneze. Vad (si) acum, la parterul spitalului, scene de cosmar. In fata cabinetelor de radiologie, ortopedie, chirurgie si cardiologie, mai ales, dar nu numai acolo, e balamucul de pe lume. Abia te poti strecura printre pacientii care asteapta la rând. Ca sa te strecori, trebuie sa ai mereu „pardonul” pe limba. Un pardon pe care-l rostesti, tu, teafarul cât de cât, cu jena. Picioarele rupte de uzina de strivit picioare a orasului ma inspaimânta. Un domn imi spune: „Am atâtea suruburi in picior, de parca… Trotuarul. Ma-ntreaba suruburile: «Schilodule, nu esti platitor de impozite?» Am niste suruburi glumete…” Chiar si unii dintre pacientii „de pe sectii” motaie in scaunele cu rotile. E rândul mare; mare de tot. Unii dintre pacientii „externi” dorm de-a binelea pe scaune. Când se trezesc, sunt, ei, asa betegiti cum sunt, fericiti, pentru ca asistenta a anuntat ca „doamna doctor nu va pleca pâna când nu-i va consulta pe toti”. Cei care stau in picioare privesc spre cârje cu recunostinta, ca spre niste prieteni apropiati. Un domn cu piciorul proaspat rupt este politicos, pentru ca in spatele sau se afla niste doamne afectate de aceeasi atentie magulitoare a trotuarului bacauan. Decorul, dezolant. Placi de faianta lipsa, calorifere care au uitat sa-si faca misia, pardoseala cu niste cabluri electrice (patru la numar) care au iesit la iveala (dar pe care calca pacientii) linoleum preistoric, inghesuiala, balamuc al suferintei. Parca suntem intr-un campus sanitar militar, in vreme de razboi; razboi Ev Mediu. Iar doctorii si asistentele sunt niste asediati. N-au timp de respiro. Participa la suferinta. Am trecut pe sapte dintre cabinete. Specialisti grozavi. Repetentii: guvernantii, cu fonduri liliput pentru Sanatatea noastra. Cât despre strada, o capcana nenorocita pentru picioare si suflet; o mizerie. Bacau. Ieri. Ianuarie. 2013; de la Hristos incoace.
