Dacă într-adevăr era profesor, ȘaseCaseM ar fi putut să-și salveze ceva din onoarea iremediabil pierdută a celor două mandate, declarând, în semn de solidaritate cu breasla sa, grevă prezidențială. N-ar fi fost un gest strident, dacă ne amintim că, pe când onoarea politică încă mai supraviețuia, am avut și o grevă regală. Între văgăuna existențială a lui ȘaseCaseM și piscul regal distanța este însă de poveste…
În marea sa (ne)înțelepciune, rupt de orice reper educațional autentic, ȘCM și-a lăsat mintea să vagabondeze în așa hal, încât a afirmat că onor Guvernul le-a dat greviștilor tot ce au cerut. Putea să spună măcar tot ce au solicitat, deși acestora nu le-au fost aruncate, în mare scârbă, decât niște firimituri viitoare, dar subconștientul îi era ostatic gândului că profesorii sunt un fel de cerșetori. Ca un dictator de duzină ce e, a tunat și fulgerat acuzând că ,,greva a durat un pic mult”. Mai rămâne să emită un decret prezidențial prin care să fie precizată durata maximă a unei greve. De la tunete și fulgere a ajuns la trăsnete: ,,Cum îndrăznește cineva să pună în pericol examenele naționale?” Doar Ceaușescu mai exersa asemenea derapaje.
Woodrow Wilson, cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii, spunea că nu trebuie să uităm că ,,Tatăl nostru” începe cu o cerere de pâine zilnică, fiind, din acest motiv, dificil să-L lauzi mereu pe Domnul și să-ți iubești aproapele pe stomacul gol. Credincios, ființă morală, profesor înainte de toate, Wilson pricepea că sunt de înțeles chiar și laudele mai zgârcite trimise către Dumnezeu, atunci când… ȘaseCaseM*, în schimb, cu naturelul destrămat, dedulcit doar la ploconeli, măcinând în gol la râșnița moralei, e capabil a fi în stare, vorba celebrei Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache, să argumenteze mereu, cu inepțiile sale, că e rătăcit rău în decor. Pentru el, singurul zgomot social permis este reprezentat de strigătele de admirație.
*M, de la meditații.
