Sunt unii care-şi imaginează că sunt artişti doar pentru că au trecut printr-o facultate de artă. Care sunt peste tot acum, din acelea particulare, şi la facultăţile de teatru, de pildă, ajung o mulţime de gângăviţi, de figuri şterse, inexpresive, etc. Dar şi din generaţiile mai vechi sunt prin instituţiile de spectacol actori care se comportă ca nişte simpli funcţionari, venind la serviciu când au treabă. Când li se dă ceva de lucru, mai precis, ca să-şi facă şi ei acolo o normă şi să-şi ia salariul.
Foarte diferiţi de aceştia sunt cei cu autentică fibră de creatori, nemulţumiţi de starea actuală de lucruri, neliniştiţi, având ceva de spus, foarte personal. Artişti care îşi iau soarta în mâini, şi caută adevărul artei lor pe cont propriu, activând în zona teatrului independent, unde nimic nu e simplu, dimpotrivă. Şi sunt unii, dintre aceia care nu caută confortul, făcând bine amândouă lucrurile, joacă adică într-un teatru de stat, dar se şi implică în proiecte independente.
Valentin Branişte este unul dintre aceşti temerari, un luptător de felul său, care, de câţiva ani deja, animă Teatrul de Kartier cum îi spune el, o formulă care mizează pe expresia nesofisticată, pe sinceritate şi firesc, pe un contact cât mai direct cu spectatorul. Valentin este poet (sensibil şi fantezist) şi dramaturg, semnându-şi textele cu un „nom de plume”, Vlad Bolat. I-am citit câteva monodrame şi i-am văzut şi unele performance-uri, în nişte pub-uri din Bacău, şi pot spune că are meşteşug dramaturgic, construind personaje veridice, cu simţul situaţiei conflictuale şi al replicii. Fapt confirmat şi de recentul său său one-man show, numit „Onorată instanţă”, o comedie neagră despre un caz, cel al unui judecător corupt ajuns în închisoare, cu minţile rătăcite. Un text convingător, bine scris, cu observaţii pătrunzătoare, pe un ton satiric, cu un personaj credibil.
Temele sunt din realitatea imediată, din social, având o mare priză la public, care le recunoaşte, le înţelege rapid, fără niciun efort, empatizând sau distanţându-se net de personaj. De remarcat este şi unda de lirism din unele texte, nostalgia după un timp al sentimentelor curate, al pierdutei candorii, dorul şi nevoia de frumuseţe a unui romantic deziluzionat.
Pentru spectacolul cu „Onorată instanţă”, Valentin Branişte a colaborat cu Ştefan Hagimă, în postura de regizor, asocierea lor fiind una reuşită. Ştefan Hagimă şi-a folosit îndelungata experienţă teatrală şi a asigurat coerenţa, cursivitatea, ritmul şi necesarul crescendo al acţiunii, îndrumând-l cu aplicaţie pe Valentin spre un joc realist, nuanţat, într-o atentă gradaţie a stărilor. Şi cu un accent pus pe o clară, expresivă rostire, frazare. Cu doar câteva sumare elemente de decor (o masă, un scaun, aduse de acasă, că aşa e în teatrul independent), spectacolul s-a concentrat pe dezvăluirea traumei unui individ lacom, bolnav de putere, cu suflet uscat, mort, care şi-a pierdut umanitatea, prăbuşindu-se în nebunie.
Cum soarta îi ajută pe cei care au curaj şi tenacitate, aşa se întâmplă şi cu Valentin Branişte, o voce cu un timbru personal în genul dramatic scurt şi un actor tot mai vizibil prin one-man show-urile sale, fiind invitat, în ultima vreme, la mai multe festivaluri de teatru.
