Trudesc la niște însemnări mai ample despre un eveniment editorial: Culiță-Ioan Ușurelu, ,,Dialoguri polifonice. O sută de interviuri cu scriitori” (Editura PapiruS Media, 2022), carte grea, la propriu și la figurat (691 pagini, 1,30 kg). Printre cei intervievați se numără Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Leo Butnaru, Liviu Ioan Stoiciu, Irina Mavrodin, Paul Everac, Alexandru Dobrescu, dar și băcăuani precum Petre Isachi, Cristina Ștefan, Viorel Savin, Calistrat Costin sau Dumitru Brăneanu. Despre valoarea discursului literar și critic-literar al semnatarului volumului, care este autorul a peste 22 de apariții editoriale și redactor-șef al Revistei ,,Salonul literar”, aflăm și din perspectivele axiologice deschise, între alții (și în această carte), de academicienii Nicolae Breban și Valeriu D. Cotea sau scriitorii/ criticii literari Liviu Ioan Stoiciu, Petre Isachi, Lucian Strochi, Emilian Marcu.
În această tabletă, dintre miile de întrebări și răspunsuri prezente în acest volum vă invit să poposim reflexiv în universul schițat de o interogație a autorului și de un răspuns al lui Nicolae Breban. ,,Montaigne spunea că ar face orice ca să trăiască. Fie și în pielea unui vițel…”, spune Culiță-Ioan Ușurelu.
,,Tot acest mare scriitor a sărutat cu voioșie bocancii Papei, a mulțumit Inchiziției care i-a căsăpit opera, a dezertat din fruntea orașului Bordeaux când a venit ciuma etc. Este oare o obișnuință, o necesitate sau doar o posibilitate ca scriitorul (ca om) să fie mereu inferior operei sale? Și când spun asta mă refer și la cunoscuți de-ai mei, care au renunțat la prieteni și la onoare pentru a ridica în slăvi și a lăuda inși compromiși, dar aflați vremelnic în fruntea unor instituții care sponsorizează vreo carte, vreo lansare…” (op. cit., p. 50). Nicolae Breban rupe fără menajamente nodul gordian al provocării, oferind un răspuns (poate) neașteptat: ,,A lega omul de operă este un instrument astăzi, al oportuniștilor. Cultura română cultă e prea tânără și prea ambițioasă ca să-și permită luxul să facă nazuri la «comportamentul etic» al geniilor naționale. Faptul că Eminescu bea și era dezordonat, că Arghezi scria pe bani sau că Nichita Stănescu a scris în tinerețe câteva poezii staliniste nu sunt dovezi, pentru un om cu mintea sănătoasă și un real patriot al culturii române, că aceste genii nu au slujit la modul cel mai înalt națiunea căreia i-au aparținut. Faptul că pictorul Velázquez l-a slujit 30 de ani pe regele Spaniei sau că Shakespeare a fost slugarnic cu lordul Southampton nu umbrește cu nimic exorbitanta lor creație artistică. François Villon și Jean Genet au fost chiar bandiți. Ei, și?” (ibid., p. 51).
În ,,Jurnalul de la Păltiniș”, Constantin Noica scrie: ,,Orice răspuns trimite la o întrebare, la o întrebare trezită din răspuns”. Găsim această dialectică noiciană și în cartea lui Culiță-Ioan Ușurelu, o provocare minunată care ne oferă ,,invitația de a face opera împreună cu autorul” (Umberto Eco). Citind ,,Dialoguri polifonice. O sută de interviuri cu scriitori” simți că ești locuit de chemarea de a completa multe răspunsuri, de a formula noi și noi întrebări. Acest statut de ,,operă deschisă” este una dintre marile virtuți ale volumului. Ilinca Bernea, de pildă (vezi https://www.syntopic.ro/mai-e-autorul-relevant-pentru-opera), scriitoare cu elevate discursuri estetico-filosofice, ca și cum ar participa la dialogul Ușurelu-Breban, deschide și alte orizonturi de cugetare în „Despre relația autor-operă și alți demoni”: ,,Lucrurile sunt mai complicate însă. Ce înseamnă imoral? Și, dacă nu doar omul, ci și opera are un conținut «imoral», trebuie anatemizată? Cărțile lui Bukowski sunt pasibile de a fi considerate pledoarii pentru decadență, n-au nimic virtuos în ele. Cu toate acestea, multora ne-au făcut mintea mai bogată, ne-au deschis mintea”…
,,Sunt cărți foarte controversate, cum ar fi Lolita lui Nabokov sau ce a scris de Sade, care pot inspira psihopați, să zicem. Dar nu putem cenzura creația din frică. Consecințele cenzurii ar fi mult mai rele. Sigur că Nabokov era un om admirabil și un existențialist, iar de Sade era un scelerat, nu fac nicio comparație între ei ca persoane. Tot ce scrie de Sade e profund malign, dar există riscul ca niște inși mai bolnavi decât el, aflați la putere, să aibă ideea de a face din «sănătate» prilej de dictatură. Așadar, sunt de părere că nicio operă nu trebuie sancționată, nici atunci când autorul ar fi un canibal dovedit, nici atunci când ea însăși vorbește despre canibalism fără revoltă, sfidând tabuul ancestral. Eu pariez pe discernământul cititorilor, nicidecum pe cenzură și pe concepții morale rigide impuse de pe poziții autoritare”, conchide Ilinca Bernea. Dumneavoastră, cititorii, pe ce pariați?…
