Când Thomas Hobbes ne-a bătut delicat obrazul, din mijlocul secolului al XVII-lea, spunându-ne că omul este lup pentru om, zâmbind îngăduitor, ne-am umflat în penele orgoliului de ființă superioară, amăgindu-ne cu gândul că filosoful englez a născocit o expresie nevinovată, cu iz de timidă distopie. Un om care a trăit în infernul gulagului de început, Dostoievski, avea să ne spună că se compară uneori cruzimea oamenilor cu ferocitatea animalelor sălbatice, dar comparația este jignitoare pentru acestea din urmă.
Am ajuns în punctul în care politica nu doar că n-a încercat să arunce în lada de gunoi a istoriei cruzimea, ci a început s-o argumenteze științific și diplomatic. Biblicul Cain a devenit un personaj ofilit față de contemporanul Cain. Cele zece porunci, găsite în Exodul (20), includ porunca „Să nu ucizi!” Conceptul de „ochi pentru ochi” se regăsește în mai multe locuri din Vechiul Testament, inclusiv Exodul (21:24-25), Leviticul (24:19-20) și Deuteronom (19:21). Menit să stabilească o pedeapsă justă, proporțională cu prejudiciul cauzat de infracțiune, răstălmăcitul ,,ochi pentru ochi” a devenit pentru mulți un argument pentru cruzimi evadate din infernul genocidului.
M-a bulversat zilele trecute invocarea de către liderii ONU și ai UE a necesității unei ,,pauze umanitare” în iadul frontului din Orientul Mijlociu.
,,Pauză umanitară”… E un fel de a zice/ recunoaște: ,,Știm: am ajuns niște fiare de o cruzime diabolică, dar n-am putea lua o scurtă pauză în care să ne aducem aminte că am fost cândva oameni?”… Am sentimentul că liderii lumii, chiar și atunci când mimează smerenia în fața altarelor, tot planuri de război croiesc. Privind către tabloul aproape apocaliptic al lumii de azi, mă caută insistent armoniile estetico-dramatice ale grozavului grup ,,Phoenix”: ,,Aceasta e Zoomahia,/ războiul al fiarelor./ Bellum ferrarum,/ aceasta este./ Bellum ferrarum,/ aceasta este”.
Dragulmeudragfoatredrag Liviu Antoneei ne-a dăruit zilele trecute un poem răvășitor al tragediei noastre, ,,Șoareci și arme”: ,,cei care fabrică arme spun/ că nu armele ucid,/ ci oamenii care le cumpără/ e o jumătate de sofism aici,/ să-l întregim, prin urmare/ banii nu sunt câştigaţi/ de cei care fabrică armele,/ ci de mașinile care ostenesc/ (de la coltul cu butoiaș și carabina argintie/ la mortiere, avioane, rachete zvelte, gingașe/ drone, în mâini aspre, mari/ cât niște cazmale – un fir, un fir roșu ca sângele din rigole)/ un pas mic pentru om,/ un uriaș progres pentru omenire, tocmai/ ce trecem la dezechilibrul terorii…”.
