Olandezul care a devenit „un bun român”

A trecut un sfert de secol de când activați în România, timp în care ați agregat în jurul dumneavoastră o mare echipă, o mare familie. Astăzi, când spunem Andre Muit, spunem „Betania” și invers.

Da, o mare echipă, e adevărat și acesta e lucrul cel mai important, echipa!

Începând din februarie 1990, ați venit de mai multe ori cu ajutoare, în 1994 ați început activitățile sociale, iar în 1995 Asociația „Betania” a dobândit personalitate juridică. Erați singur sau aveați pe cineva lângă dumneavoastră?

Am venit singur, dar pe parcurs l-am întâlnit pe Adrian Indreas, care lucra la departamentul Integrare Europeană al Prefecturii și răspundea de avizele pentru fundațiile care veneau în România. Cu el am început „Betania” și de atunci lucrăm împreună.

Nu e dificil? Vii singur într-o țară străină și vrei să înființezi o asociație, dar nu cunoști pe nimeni, nu cunoști limba, legislația, nu ai spațiu…

Este, dar trebuie văzute lucrurile în contextul de atunci. Aveam 23 de ani, o vârstă la care ești de neoprit, ai energie, ai motivație! În al doilea rând, proiectul inițial a fost pe trei ani și gândeam într-un mod idealist: am venit să ajut!

Era un plan pe trei ani și până la urmă s-au făcut 25. Ce au însemnat acești 25 de ani?

Știți, e foarte greu de răspuns. Pentru asociație au fost 25 de ani intenși în care am organizat, am activat și eu zic că am lăsat ceva în urmă pentru multă vreme de acum încolo. Eu așa cred. Se spune că e important ce lași în urma ta. Dacă aș trage linie acum – dar nu trag! – aș putea spune că am lăsat deja ceva în urma mea. Și voi mai lăsa. S-au schimbat lucrurile foarte mult în acești ani. Eram pionier în tot ce porneam atunci. Centre de zi pentru copiii cu dizabilități nu prea erau, un centru pentru copiii abuzați nu era deloc, pentru terapia copiilor cu autism nu erau cunoștințe, trebuia să aduc de afară… S-au construit de la zero foarte multe proiecte.

Exista un program sau fiecare nou proiect pornea de la nevoile pe care le descopereați?

De la nevoi porneam și trebuie spus că noi am lucrat în colaborare cu autoritățile locale de la bun început, nu neapărat pentru susținere și sprijin financiar, ci tocmai pentru a identifica mult mai bine nevoile.

„Nu suntem salvatori, suntem aici ca să ajutăm”

Mulți beneficiari văd în dumneavoastră salvatorul lor. Vă simțiți un salvator?

Nu, în niciun caz! Nu suntem salvatori. Eu văd altfel lucrurile: fiecare poate ajunge într-o situație dificilă din punct de vedere al sănătății, mai ales în România, și e nevoie câteodată de un sprijin ca să poți să mergi mai departe. E posibil să fi salvat pe anumiți oameni, dar salvator e prea mult spus.

Unii au ajuns la dumneavoastră în situații limită…

Da, am avut și cazuri de acest fel. În principal, oamenii vin la noi pentru servicii pe care nu le găsesc în altă parte, cum sunt cele pentru copiii cu autism. Dar noi suntem aici pentru ei, pentru integrarea lor.

Vreți să spuneți că nu e ceva special, că asta e normalitatea? O normalitate pe care ați construit-o?

Asta da, cu asta pot să fiu de acord. E o normalitate pe care am construit-o în toate aspectele ei: atitudinea comunității față de beneficiari, față de părinții copiilor cu dizabilități, atitudinea angajaților față beneficiari, responsabilitatea, punctualitatea, curățenia la locul de muncă și altele.

Să facem un scurt istoric al asociației deoarece, de-a lungul timpului, a evoluat.

Primul a fost înființat Centrul de zi pentru copiii cu dizabilități, apoi Centrul Lalelelor pentru copilul abuzat și neglijat, Centrul de Integrare a Tinerilor, în Bacău și București, Centrul Delfinul pentru copiii cu autism, întâi în Bacău, apoi și în Roman, Centrul de recuperare, cu bazin pentru hidroterapie, Centrul Multifuncțional, Centrul de zi pentru adulții cu dizabilități, iar din 2018 avem și ferma de capre din județul Vaslui, în care lucrează 12 tineri cu dizabilități mintale.

Era vorba, la început, să o faceți în Bacău. Ați renunțat?

Nu am renunțat deloc, numai că s-a ivit o oportunitate în județul Vaslui. Voi face o fermă și în Bacău. Am bani pentru teren și o voi face. Revenind, am închis Centrul Lalelelor din cauză că nu mai erau bani în 2012, imediat după criză, și s-au redus subvențiile din Olanda. Beneficiarii au fost preluați de DGASPC și s-a transformat într-un hostel. Banii încasați de la clienți sunt investiți în proiectele noastre, la fel ca cei obținuți din vânzarea produselor fermei de capre. Centrul pentru copii s-a transformat, treptat, în Centrul de zi pentru adulții cu dizabilități. La aceste servicii se adaugă 40 de laboratoare dotate, 10 dispensare construite, 3 școli construite, dar și altele renovate.

Sunteți și președintele Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale (FONSS). Înseamnă altceva, e o altfel de muncă?

Într-adevăr, e cu totul altceva. Suntem 37 de organizații membre, care încearcă să găsească tot felul de soluții în probleme legate de legislație, finanțare corectă, drepturile persoanelor cu dizabilități etc. E o formă foarte interesantă: eu, din Bacău, sunt președintele, avem un director executiv în București, iar sediul este în Iași. E o echipă foarte frumoasă și foarte dinamică.

Știu că imediat după preluarea funcției ați vizitat toate organizațiile din FONSS…

M-am dus la fiecare pentru că am considerat că nu pot fi președintele unei federații dacă nu cunosc din teren ce probleme au membrii și cu ce activități se ocupă. Mandatul meu presupune și apropierea membrilor pentru că fiecare are expertiză, dar și foarte multe probleme, majoritatea legate de stabilitatea financiară. Mai apar probleme privind acreditarea sau relația cu autoritățile, care se pot rezolva.

Mass-media a urnit și a unit

Din perspectiva cadrului legislativ și a relației cu autoritățile, s-a mai schimbat ceva?

S-a mai schimbat și trebuie să recunosc că în Bacău avem, totuși, o situație atipică. Cu toate problemele care sunt și pe care nu le neg, există o deschidere pe care în alte județe nu o găsești. Faptul că și Consiliul Local, și Consiliul Județean finanțează serviciile sociale încă din 2005 e o realizare și o deschidere. În alte orașe, nu s-a întâmplat niciodată sau prea puțin. Un rol foarte important l-a avut Deșteptarea și presa băcăuană în general pentru că, mai ales la început, a mediatizat cam toate acțiunile pe care le-am avut. Ziariștii au fost prezenți la toate deschiderile, la toate momentele importante ale asociației. Un prilej de apropiere au fost, bineînțeles, „Premiile Presei Băcăuane”, pe care le-am organizat vreo 6-7 ani. Mass-media i-a ajutat pe oameni să înțeleagă ce înseamnă serviciile sociale, care e rolul Asociației „Betania”, ce trebuie făcut, dar a prezentat și poziții critice privind atitudinea față de persoanele cu dizabilități.

Putem spune că mass-media a urnit lucrurile?

A urnit și a unit și chiar am rezolvat niște cazuri împreună. De foarte multe ori, oamenii veneau la „Deșteptarea” și după aceea se găseau soluții. Unele cazuri erau de-a dreptul disperate!

Între timp, oamenii au învățat să vină direct la dumneavoastră. Și asta e o schimbare.

Da, sigur. O altă schimbare majoră s-a produs în privința voluntariatului. În 1995, parcă era ceva SF când vorbeam despre voluntariat. Noi am dat un exemplu când am construit școli și dispensare cu voluntari din Olanda, studenți sau pensionari, dar încet-încet au venit și voluntari băcăuani către noi. De asemenea, mediul economic, a cărui implicare era foarte redusă la început, e din ce în ce mai activ. Vorbesc de sponsorizări, dar și de colaborare; se poate mult mai bine, e adevărat, dar e o schimbare. La început nu era nimic, acum există!

La ce dimensiune a ajuns echipa Asociației „Betania” în acest moment?

Avem 70 de angajați în Bacău, Roman și București, din care cinci sunt coordonatori ai serviciilor specifice.

Majoritatea sunt băcăuani. Dumneavoastră vă simțiți băcăuan acum?

Eu, da! Nu sunt și cetățean de onoare al municipiului Bacău? Până la urmă, dacă fac un calcul, am trăit mai mult în România decât în Olanda. Am 48 de ani, din care pe ultimii 25 i-am trăit aici. E absolut firesc să mă simt băcăuan, să mă simt român!