O revoluție are ca ideal extirparea tuturor tumorilor sociale. Revoluția noastră n-a aruncat peste bord decât malignul personaj Ceaușescu. Nelegiuiții ceilalți – eșalonul al doilea și serviciile securiste – reinventându-se fariseic, au continuat să poarte, uneori sub sărutul aplauzelor, ștafeta netrebniciei.
Aveam în tezaurul avertismentelor gândul lui Thomas Carlyle, cel care ne spunea că roadele revoluției pot fi furate de ticăloși, dar l-am ignorat.
Privesc și astăzi către echipele manageriale postdecembriste ale nației (cotroceniste, ,,victoriene”, parlamentare, europarlamentare) – încropite majoritar pe fundamentele șantajului, imposturii și ale jafului, iubitoare de analfabetism – și am sentimentul că asist la un banchet politic depravat/sfidător al scârnavilor. Oazele economiei autentice ale economiei de piață, roade ale unor inițiative morale zămislite de câțiva temerari ai firescului – inspirate de un Occident care, deși nu e mană cerească, le susține consecvent–, sunt printre puținele victorii ale revoluției noastre.
O revoluție autentică nu este doar răzvrătirea unei singure zile, ci și revolta fiecărei clipe care locuiește în viitorul întemeietor de democrație. Revoluția noastră a fost sechestrată, în mare parte, în bloc-starturi. Grav este faptul că lupii tineri ai politicii noastre au în suflet aceeași otravă ca și otrepele politice bătrâne. Se comportă ca niște javre turbate, hămesite, fardate cu sclipiciul încă viu al democrației originale iliesciene.
Îmi lipesc urechea și sufletul de inima însângerată a Revoluției și îi aud oftatul greu, de speranță terfelită. Mă întreabă dacă n-ar putea fi ajutată să prindă din nou viață; cu mintea ei, cu mintea noastră de astăzi. Aud oftatul celor aruncați/ abandonați în periferia insalubră de tot a supraviețuirii (vezi clasamentele europene ale calității vieții…), dar și suspinul celor care au întemeiat îndrăzneala de cursă lungă, ,,Deșteptarea”. Credeam că altfel vor fi luate cerurile cu asalt.
