(,,Nu veți ști câtă bucurie mi-a făcut acest interviu! Terapie pentru suflet! Diseară «îl sun» pe Dumnezeu ca să-I povestesc!”)
- Interviu cu Mădălina Andreea MIRON, poetă, președinte al Grupului de Literatură și Artă „Metafore comăneștene”
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?
- Are, cel mai bine spus, valoare morală. Cred că, tocmai din acest motiv, prefer să numesc unele poezii pe care le scriu literatură de sertar. Scriu. Scriu în fiecare formă, în fiecare încordare și în fiecare bucurie. Apoi, mă apuc de sortat. Din ceea ce am scris, cât inspiră, cât zidește, cât ajută pe un altul? Și-atunci, din teama de a nu răni valoarea aceea morală a unui cuvânt împărtășit, triez. În discursul civic intervine spontaneitatea; circumstanțele sunt și ele importante. Sunt încă în faza în care uit să tac și mă fac vinovată uneori de propoziții fade, clișee lingvistice. Alteori, în contexte rare, mă împing cuvintele de la spate, cred cu tot sufletul că trebuie rostite, dar nu … apuc. La început a fost Cuvântul, știm și credem lucrul acesta. Cuvântul are puterea primordială de a deschide/ închide, de a cunoaște/ ascunde, de a naște/ curma orice pe pământ și în cer. Mă rog la Dumnezeu să îmi dea înțelepciune să tac mai mult și să vorbesc (scriu) numai atunci când cuvântul meu poate să folosească celorlalți.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său ?
- În familie suntem două surori. Lucrurile au decurs în așa fel, încât eu am luat întru totul chipul Fiului Risipitor. Nu știu dacă am ales în subconștient acest rol. Cel mai important este însă că am risipit timp, cunoștințe și ascultarea față de mama. Bucuria mea cea mai mare este că la întoarcere n-am aflat un frate (o soră) întristat(ă), ci cu brațe deschise, cu inimă iubitoare, bucurându-se pentru mine, primindu-mă așa cum eram, cu rănile mele, cu neajunsurile mele, contribuind la revenirea mea, sprijinindu-mă.
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu ?
- Dureros de sincer, acest „uneori”! Da, uneori, și de fiecare dată îi promit lui Dumnezeu că am să-I vorbesc zilnic, dar apoi închid linia „telefonică” și mă rostogolesc în fuga zilei. După un timp, realizând cât de singură mă simt, redeschid apelul, ca atunci când suni un prieten foarte drag, căruia îi povestești tot năduful inimii. De când am devenit mamă, m-am împrietenit mai mult cu Dumnezeu. Nu știu. Nu știu multe din cele care ar trebui să le fac, să le zic, să le gândesc. Și atunci, îl întreb pe El: «Oare e bine să zic așa? Oare e bine dacă am gândit așa? Oare cum să fac mâine?». Răspunsurile vin fie în gând, fie într-o circumstanță nou-ivită, dar, până să le primesc, sunt fericită ca un copil când închei șueta cu Doamne, doar așa, pe motiv că a avut cine să mă asculte. Oamenilor nu le poți spune nici măcar o pătrime din câte poți să-I spui lui Dumnezeu!
- Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat ?
- Cred cu toată ființa în aceste două stări (da, stări, că n-am să mă gândesc câte fructe minunate voi mânca din grădina Raiului!) de dincolo de moarte, așa cum înțeleg viclenia vrăjmașului de a orbi conștiințele oamenilor, împingându-i să nu creadă în Rai și în Iad. Dar, dacă ele nu sunt, ce valoare mai are viața de aici? Hristos de ce s-a Răstignit? Oamenilor li se diluează puterile sufletești cu patimi (cea mai nouă, și tot atât de veche, patima informației!), apoi sunt puși să aleagă între a crede și a nu crede. Ce poți planta într-un câmp cu pietre? Singura realitate de care nu trebuie să ne desprindem: existența Raiului și a Iadului. După ce am cimentat în conștiință acest aspect, toate celelalte ni se vor adăuga! (sunt atent prin fapte, gânduri, vorbe unde îmi cumpăr biletul final; îmi amintesc să îmi pară rău, chiar de am greșit, căutând să mă îndrept – știm că firea umană e aplecată spre păcat!)
- Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- N-am știut să trădez până la 23 de ani. Trăisem într-o formă de naivitate curată și tot din acea naivitate am luat cu asalt revolta din sufletul meu. În acele momente nici nu consideram că trădez; ba mă mângâiam singură cu fel și fel de concepte care să scuze faptele mele. După șase luni, m-am trezit. Ce-am simțit? Regret, mult regret, multă vreme mi-a trebuit să iert acel eu care locuise în mine destulă vreme. Apoi, apoi am fost înnoită. Și mi-am amintit că cerusem ceva de la Dumnezeu, cerusem insistent: Doamne, smerește-mă! Cum înveți să ierți? Iertând! Cum trebuia să învăț să mă smeresc? Recunoscându-mi micimea, greșeala. Cum poți să te ridici, dacă nu cazi mai întâi? Da, am trădat. Tot ce-am simțit atunci mă costă și acum mustrări de conștiință, dar ridicarea, ea îmi plătește orice restanță. Bucuria de a fi în mâinile lui Dumnezeu!
- Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Îndrăzneață întrebare, dar cui i-ar trebui să cârpească un univers perfect? Aș pune câteva petice zămislirii mele, dar n-aș mai fi eu. Doar așa, într-o scăpare poetică, să-I fi cerut mamei mai multă liniște și mai multă rugăciune în timpul petrecut în ea. Nu cuget să schimb un destin, darămite Facerea. Dumnezeu are socotelile lui. Se va trezi oare o pasăre să ceară muntelui să crească cu un cot, doar așa, în virtutea părerii?…
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult ?
- „Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine știe din ce nimicuri, mare vrajbă am să fac și astfel, ținând la mine, să te pierd pe Tine!”… Așa începe rugăciunea de dimineață scrisă de părintele Arsenie Boca. Mă tulbur în încercarea de a nu mă tulbura spre a nu pierde pacea Duhului Sfânt! Provocare spirituală! Câți și cât reușim? Cum?… Fiecare să aleagă!
Nu veți ști câtă bucurie mi-a făcut acest interviu! Terapie pentru suflet! Diseară „îl sun” pe Dumnezeu ca să-I povestesc!
- La ,,liber-alese”, propun cititorului două poeme semnate de dumneavoastră…
,,La dejun ung cerul pe pâine,
Că nu știu câte zâmbete duc până mâine.
La amiază gătesc două vise:
Nu știu câte cuvinte vor rămâne nezise.
Iar la cină, modest, țin dietă,
Că cine se-mbuibă de viață, la urmă, regretă!”
(,,Meniul vieții”).
,,Se junghie pe talpă ochiul
Pășind pe treptele din stele.
Săracă, luna pierde jocul
Luminilor vieții mele.
Tresaltă veghea-n zori curate
De amuțirea unui zbor;
Mă nasc în visuri neîntâmplate
Și-mbrac luminile cu dor”
(,,Dor de lumină”).
