Înainte vreme, părinții se agitau pe lângă copii să-i convingă, cumva, să aleagă o profesie de viitor, care să le asigure, nu-i așa?, acea bunăstare mult visată. Vorbim de anii dificili, ai comunismului, când, dacă nu aveai un loc cald prin partid sau pe la sindicat, era mai greu să răzbești în viață.
Așa că mulți dintre tineri optau pentru haina militară, gândind că statul îi va asigura cam tot de ceea ce avea nevoie un om ca să o ducă (mai) bine. După ’89, cam din aceeași rațiune, mai toată lumea se înghesuia să se facă avocat, economist ori mai știu eu ce profesie care să le asigure în mod constant un venit semnificativ.
Un pic mai târziu, toți vroiau să se facă un Mircea Badea sau o Esca, urmând în turmă calea spre Jurnalism. Nici acum nu e mare diferență. Tinerii absolvenţi de BAC nu sunt atenți la piaţa muncii, ei știu una și bună: trebuie să fie studenţi cu orice preţ și se duc la facultate fluierând, cu dosarul de admitere sub braț, alegând varianta cea mai simplă – facultatea care-i admite fără examen.
Cu câteva excepții, s-a dus vremea când, ca să ajungi student, trebuia să treci peste două-trei examene complicate. Prin urmare, anumite facultăți care pregătesc studenți în meserii mai puțin căutate aproape că nu reușesc să atragă suficienți candidați pentru a îndeplini limita minimă formării unei clase. Prea puțin se vorbește despre cei care au ales, de exemplu, limbile străine exotice sau…arhitectura.
Ca și cum toată lumea ar vorbi coreeana, daneza sau olandeza, ori toți ar avea ochi pentru liniile invizibile ale construcțiilor. Vă spun eu, cu haina de arhitect nu se poate acoperi fiștecine; el este un vizionar, un competent prin definiție, care deține cunoștințe complexe, de la organizarea spațiului, funcționalitate, estetică, până la structura de rezistență, peisagistică și amenajări interioare.
E omul viitorului în care am încredere că va reproiecta, nu doar târgul Bacăului, ci și Capitala, Băile Herculane ori…orașele de pe Lună sau de pe planeta Marte.
