E dificil să mă consider ziarist, jurnalist sau altceva de genul ăsta deși, timp de 8 ani, am pus multă pasiune și rațiune în poziții intitulate, conform cărții de muncă: redactor, șef departament, reporter special, redactor coordonator, redactor șef-adjunct, producător știri (și emisiuni) și redactor șef.
Am asumat toate astea cu toate resursele pe care le-am avut la dispoziție, adică serios. Mi-a plăcut, îmi place să scriu și – ca să nu râdeți – am citit mult, încă de copil, orice, iar anii petrecuți în presă mi-au dat ocazia să citesc și mai mult. Și a fost, per ansamblu, un exercițiu al minții de a stratifica lucrurile pe paliere de tipul «așa da – așa nu», «banal – diferențiator», «gol de conținut – cu sens», «șablonat – creativ», «manipulatoriu – strategic», «interesat – liber», ș.a.
Dar poate cel mai important lucru a fost că în acea perioadă am cunoscut sau interacționat cu mulți oameni, de toate calibrele, foarte diferiți, iar asta te forțează – dacă vrei să construiești relații – să găsești forme personalizate, optime, de exprimare cu fiecare tipologie în parte, canalul cel mai fiabil pentru a livra mesajul dorit.
Perioada în care am fost jurnalist este, așadar, stagiul meu de comunicator pentru că…
Pe diploma mea scrie «inginer», în condițiile în care pasiunile mele de copil și de tânăr au fost geometria și poezia! Un amestec fluctuant de Rațiune și Emoție, ambele guvernate de Viziune.
N-a fost să fie inginer…, iar astăzi cred că e foarte bine așa. După ce am ratat un interviu de angajare pe un post de proiectant la o întreprindere băcăuană (un așa-zis interviu care nu a avut vreo legătură cu… proiectarea), am mers cu îndrăzneală la Dănuț Iacob, directorul Cotidianului «Ultima oră», i-am spus că părinții noștri au fost pe vremuri vecini de curte (că eu eram ăla micu’ care stătea «cu fundu-n țărnă» când el sărea garduri) și l-am rugat să mă angajeze – “că știu să scriu”. Mi-a răspuns să scriu, să-i aduc textul și că mă va angaja. I-am cerut o legitimație/ împuternicire din partea ziarului, “ca să intru în diverse locuri, să mă documentez“, iar el mi-a replicat că, dacă știu să scriu, n-am nevoie de așa ceva! Și chiar n-am avut nevoie. Am scris. M-a angajat în perioada în care “Ultima Oră“ a fuzionat cu “Deșteptarea“, iar peste trei luni eram Șef Departament Economic.
M-am trezit în mijlocul unui proces de trecere rapidă de la tradițional la modernitate: de la mașina de scris la PC, de la o viziune jurnalistică blazată la una mai agresivă – astăzi știu că orice perioadă, orice zi înseamnă transformare și adaptare rapidă! De ce am dorit/ dobândit tot așa rapid poziția de Șef Departament (că eu cu apelativul «Șefule» am avut întotdeauna o problemă!…)? Pentru că-mi displăcea să-mi «corecteze» materialele «șefi» care nu înțelegeau ce scriu și confundau forma cu sensul!… Nu mă priviți chiorâș, nu toți erau așa și nu e vorba de infatuare: dintotdeauna am considerat că semantica limbii române este una foarte generoasă, că subtilitățile o fac cu atât mai valoroasă, iar oamenii care nu le pot… accede au, de fapt, «un deranj în cap», o percepție brută asupra datelor și faptelor, o barieră naturală care limitează înțelesul și care, prin urmare, impactează justețea acțiunii ce se impune…
Am fost perceput oarecum rebel și așa am și scris mereu: date și fapte relatate ferm, rațional, condimentate cu subtilitate și ironie, unde a fost cazul. Am scris de toate: știri, note, reportaje, interviuri, editorial (aveam și o «normă» lunară, pe care mai mereu o epuizam în două – trei săptămâni), însă ancheta/ investigația m-au definit mai bine. Mi-a plăcut să pun date, fapte și înțelesuri cap la cap, să descopăr… nevăzutul, cu alte cuvinte să dezvălui complexitatea lucrurilor, mai degrabă decât să relatez. Clar că deseori deranjează, iar de-a lungul timpului am fost amenințat de 3-4 persoane importante ale vremii, din diverse domenii…, iar asta m-a ajutat să înțeleg că injustul nu se trage exclusiv din ignoranță; poate fi rezultat al intenției.
N-am să amintesc vreun subiect al trecutului, nici să-mi trec în revistă colegii (le păstrez tuturor un loc special și distinct în procesul devenirii mele ca om), mai ales că se poate cădea lesne în capcana de a omite pe câte cineva, iar buna intenție riscă astfel să devină impolitețe!…
Nu pot afirma nici faptul că m-a învățat cineva… meseria de jurnalist (am fost foarte atent și am pus întrebări). Sau pe cea de producător de știri (am fost numit în 3 ianuarie, fără să știu nimic pe 31 decembrie!…), cum am prestat o perioadă la Alfa TV – timp în care am «mărit producția» de la 5-6 știri pe zi la 10-12 știri pe zi. Mi-amintesc cu drag și de echipa de … copii talentați de-acolo!
Am observat mereu totul, cu atenție și mi-am tras concluziile, mi-am definit modul de a lucra, de a expune ce este de expus. Am urmat, în acea perioadă și un curs de specializare în jurnalism financiar, am petrecut zile întregi, de dimineață până seara, în redacție. Am învățat că ziaristul de Cotidian, «știristul» este în fiecare dimineață… șomer, pentru că în situația în care ziua curentă nu-i «oferă» scandaluri, dezastre, infracțiuni, evenimente de interes public ori ieșite din comun, atunci singura lui speranță este… spiritul antreprenorial, planificarea, creativitatea de a uni fapte și date în expuneri mai complexe, relevante pentru oameni.
Cam atât despre perioada mea ca jurnalist. M-am retras din asta tocmai pentru că am sesizat din vreme… clătinarea presei clasice, care avea un oarecare filtru al bunului simț educat deontologic. Astăzi se-ncovoaie internetul de creatori de conținut (încă mai cred că valoarea, relevanța și sensul ar trebui să definească conținutul). E-adevărat, IA a început să scrie texte, înlocuind presa, înlocuind conținutul-text din diverse domenii. Anul acesta am corectat, în culoare roșie – ca la școala de altădată – câteva texte livrate de agenții, obținute cu concursul IA. Și nu cred că IA este neșcolită suficient (!), dar faptul în sine mă întoarce vrând-nevrând la afirmația mea de mai devreme: oamenii care nu pot… accede subtilitățile limbii în care se exprimă au, de fapt, un «deranj în cap», o percepție brută asupra datelor și faptelor, o barieră naturală care limitează înțelesul și care, prin urmare, impactează justețea acțiunii ce se impune…
Oamenii nu vor scăpa fără să învețe, într-un fel sau altul! Foarte importantă devine obținerea unei «convergențe» (cum o numește Yuval Noah Harari, în “Nexus”) între formularea (intenția) cerinței de către “neuronii de carbon” și “răspunsul rețelelor de siliciu”!
Așa că, acum 20 de ani am decis să … sar gardul de la cei care «semnalează», la cei care fac lucruri supuse semnalării publice. Iar în acești ani am analizat diverse – nu puține – cazuri în care rezultate obținute cu foarte multă muncă (chiar dacă nu perfecte, pentru că oamenii nu sunt perfecți) pot fi grav afectate sau chiar se pot prăbuși din cauza unor percepții ignorante, a relei intenții sau chiar a unor «semnalări» superficial documentate.
Agricola mi-a creat cadrul de a-mi desăvârși specializarea în comunicare instituțională, de relații publice, de criză, de produs, ocazia de a cunoaște și mai mulți oameni, de a avea acces la instrumente specializate de cercetare și analiză. Tot ce am învățat ca jurnalist am aplicat, cu rezultate bune. Pe lângă gândirea critică, rațională, am primit libertatea de a folosi viziunea cu care încă nu știu cum am fost înzestrat și de care vorbeam la început. Și, așa cum mă desprind parcă de sine atunci când aștern hârtiei versuri, am exersat «desprinderea» de fiecare problemă pe care am asumat să o rezolv: m-am pus când în situația unuia, când în situația oponentului și chiar am reușit să mă poziționez într-un plan separat, «privind» ambii competitori în acțiune.
Mai pe românește, m-am atașat și specializat în gestionarea comunicării de criză – o dovedesc cele două premii acordate de jurii internaționale (pentru Biosecurizat și The Crisis of The (Un)Happy Chicken), precum și alte câteva crize gestionate mai puțin public. Însă am hrănit și creativitatea și emoția ca membru relevant al echipelor care au lansat produse diferențiatoare pe o piață de commodities și campaniile de comunicare aferente pentru Puiul Familist, Puiul Antistres (premiată și ea), Puiul Fericit, Cocoșelul de Pădure.
Inclusiv mulți dintre cei pe care îi cunosc percep munca în comunicare ca fiind plăcută, oarecum boemă, scutită de interacțiunile brute dintre oameni sau de… kilogramele de cifre care guvernează în general orice activitate (cine afirmă că matematicile speciale n-au aplicabilitate în viața reală trăiește artizanal!…). Eu afirm fără echivoc: comunicarea înseamnă relație, construirea unei conexiuni benefice între oameni/ comunități care pot avea percepții absolut diferite asupra aceluiași subiect, acțiune, fenomen sau lucru, în funcție de educație și context. Ori, asta nu e simplu, însă este de fiecare dată provocator, necesită multă muncă ce nu respectă un anume program de lucru, analizarea în profunzime a relației unora cu alții, încât de multe ori poți ajunge în situația de a uita de relația cu tine însuți!
Pentru mine, asta e totul: gestionarea și eliminarea conflictelor fără să ataci, fără să jignești, fără să umilești, pentru că – alături de procreere și educație – este condiție esențială pentru perpetuarea speciei.
Cristian Călin
