Dimineata de februrie isi infige coltii reci in tâmpla in acelasi timp cu sunetul prelung al telefonului. “S-a stins!” Mintea proceseaza cu greu informatia pentru ca e vorba despre un om care stersese moartea din dictionarul propriu si le insuflase tuturor frumoasa lui nebunie. O facuse cu zâmbetul pe buze, bucurându-se mereu fara teama de viata. O facuse cu lacrimi in ochi, suferind si atunci când suferinta era a unui strain. Cafeaua si tigara, ah, tigara!, grabesc recursul la realitate, una care s-a ciobit intr-un colt ce parea de diamant indestructibil la orice presiune si temperatura. Bacaul fara Dumitru Sechelariu? Mda, posibil, insa nu acelasi, nu unul in care sa se creada in acelasi timp naiv si puternic ca se poate visa la zile linistite, in care iti plimbi copiii prin parc, in timp ce parintii tai te privesc fericiti de pe o banca. Un alt telefon. “Este adevarat?” Da, acesta este un adevar, mai degraba o sentinta data unui condamnat la neastâmpar neinteles, o copita azvârlita de bidiviul existentei in pieptul celui ce a calarit mereu fara sa. Ea, inima, i-a jucat ultima festa, a trecut la odihna in timp ce el planuia de zor alte si alte drumuri, mereu convins ca mai este cale lunga pâna la sfârsit. Asta credeau si prietenii, si dusmanii, cu totii molipsiti de puterea unui om ce nu si-a cautat nicodata odihna.
Povestea un brasovean, ca multi altii, ca intr-un drum spre Delta a ramas in pana. Multi soferi au trecut pe lânga el pâna când a oprit un jeep din care a coborât Dumitru Sechelariu si l-a intrebat foarte relaxat ce problema are la masina. “Dom’le, era ditamai primarul Bacaului!” Era deja primarul Bacaului, dar ramasese acelasi saritor la nevoie, indiferent daca nevoia plângea in audiente ca nu are cu ce-si creste copii, reclama mizeria din cartier sau statea de mai bine de o ora la marginea drumului. Si mai era acelasi mecanic auto dinainte de 1989, cel pentru care surubareala sub masina insemna placerea de a face un lucru bun cu mâinile tale. Multi isi aduc aminte de meseriasul Sechelariu, tânarul indemânatic si descurcaret care le repara masinile. Unii l-au intâlnit dupa multi ani si le-a fost greu sa-l salute cu “domnule primar”. Dar au invatat.
Dumitru Sechelariu a facut bani dupa 1989. I-a mers mintea! Inseamna ca a avut-o, nu-i asa? Oricum, mintea aceea nu i-a crescut dupa ce a fost impuscat Ceausescu, ea era la locul ei si pe vremea când in România era aproape o crima sa gândesti. Actritele si actorii Teatrului “Bacovia” din trupa anilor ’80 isi aduc aminte cu placere de sala de jocuri din foaier, fie si numai pentru ca datorita ei reuseau sa-si incaseze salariile amputate de ordinele tovarasilor de la partid prin obligatia ca institutia sa obtina si alte venituri decât cele din prestatiile artistice. Dar Doru era acolo. El si aparatele sale aduse printr-o firma italiana, spectacolele teatrului chiar adunau sali pline de bacauani si nimeni nu se mai plângea ca unul câstiga mai mult cu mintea si munca sa. Culmea este ca, in decembrie ’89, capitalistul Sechelariu a iesit in strada, a intrat si in sediul partidului, ca sa dea jos “orânduirea cea cruda si nedreapta”. “O duceau prea multi greu pe atunci!” Culmea ca l-a sustinut pe un actor al teatrului sa devina seful noii puteri din judet. Apoi s-a retras si i-a lasat pe altii sa devina politicieni si administratori ai treburilor publice. Nu sosise inca vremea lui.
Un camion, doua camioane, trei camioane… Multe camioane pe sosele, toate inscriptionate mare cu numele primei nepoate. “Selena a fost prima firma privata cu acte din tara!” Caraus al vremurilor noi, a invatat rostul afacerilor in tranzitia tulbure unde rechinii nu te iarta la cea mai mica greseala. Cu ochii pe traseele camioanelor a avut timp sa priveasca si in jur, la orasul sau. Degeaba aducea marfa buna daca era vânduta tot ca inainte, ca sa nu mai vorbim de tarabele care deja impânzisera trotuarele si spatiile verzi. Unde e vadul bun? In statiile de autobuz, unde sunt multi oameni! Pe vremea aceea, industria din Bacau inca mai exista si de vreo trei ori pe zi zeci de mii de calatori urcau si coborau. O statie Selena. Inca o Statie Selena. A treia Statie Selena… Curate si luminoase, cu vânzatori amabili, cu rafturi doldora de produse care mai de care mai ochioase, Bus Selena a devenit o afacere de succes. I-a placut si presa, a finantat ziare, a platit cinstit ziaristii, chiar si pe cei care l-au injurat pe urma fara motiv. Pe unii i-a platit din nou, primindu-i cu un zâmbet larg atunci când veneau in fata lui cu fete smerite. A tratat ziarul ca pe o afacere, ca orice capitalist constient ca informatia este si ea o marfa, insa doar daca e adevarata, utila si la timp. Reusise, insa tot nu era multumit. Vedea ca in jur lucrurile nu se schimba atât de repede dupa cum voia el. Poate ca regreta ca atunci, in decembrie ’89, nu a ramas in grupul celor care stau la butoane. Dar nu era prea târziu, politica ii facea cu ochiul, era curtat de partide, insa nu avea incredere. “Voi reusi ca independent!” A reusit in 1996 sa ajunga primarul unui municipiu murdar, cu multi câini, cu strazi proaste si cu o economie care incepea sa se prabuseasca.
I-a placut sa fie primar. Dar nu denumirea functiei l-a motivat, ci posibilitatea de a-si implini un vis. Sa ramâna ceva trainic in urma lui. Sunt de pomina sedintele din primul sau mandat, atunci când consilierii locali erau pur si simplu depasiti de rapiditatea cu care primarul facea schimbarile. Au fost si scandaluri, si amenintari, a trecut peste toate cu un zâmbet sau incruntându-se, mereu convins ca face ce trebuie pentru bacauani. A fost cel care a luat maturoiul din mâna unui angajat la Salubritate, aratându-i cum trebuie sa-si faca treaba. “Asa se face, ai inteles?” Dar acesta era doar semnul nerabdarii sale in fata inertiei. Se gândea deja ca se poate mai mult pentru Bacau. A facut pasul in politica, acolo unde nu s-a simtit niciodata confortabil. Nu avea rabdare sa stea in sedinte, sa dezbata fara rost tot felul de strategii care nu aducea nimic bun oamenilor. De aceea, poate, nu l-au placut niciodata unii “tovarasi de drum”, de aceea a izbucnit de multe ori impotriva ordinelor venite de sus, de aceea i-a sfidat pe unii dintre cei mai puternici oameni ai României. Stia ca are in spate bacauanii. A avut incredere in ei pentru ca i-a privit mereu in ochi, fara sa se teama. Asa cum a avut incredere in cei tineri, carora le-a dat sansa de a deveni politicieni, oameni de adminstratie sau afaceristi de succes. Chiar si când unii dintre ei i-au intors spatele, Dumitru Sechelariu le-a gasit scuze, i-a iertat sincer, cu sufletul incununat de cearcanul dezamagirii. A visat la Bacaul Mare. A vrut apa curata pentru Bacau. A luptat pentru ca in Bacau sa vina bani de la Guvern si de la Uniunea Europeana. A fost necesar? Desigur, insa nu si suficient. Deja in jurul sau se tesea pânza intunecata a tradarii, urzita de profesionisti ai manipularii exersate inca inainte de 1989. A crezut ca toti oamenii sunt buni. S-a inselat! In hoteasca imprejmuire pe care i-au construit-o inamicii publici sau ascunsi, Dumitru Sechelariu a trait linistit, convins ca bacauanii stiu cine le este prieten. Certitudinile nu mai erau indeajuns, s-a ales iluzia.
Dupa 2004, Dumitru Sechelariu a trebuit sa treaca prin cel mai dureros calvar la care a fost supus un român dupa 1989. Acuzatii fara niciun temei, presiuni si chiar santaj, inscenari si fabricarea de dosare – nimic nu a lipsit din panoplia celor care il voiau ingenuncheat. Ani in sir a luptat cu procurorii, cu instantele, cu institutii dusmanoase pentru a-si dovedi nevinovatia. Când credea ca a reusit, o noua avalansa de acuzatii fara temei il loveau. Si din nou pornea la lupta, fara sa a obosi vreodata, intotdeauna purtând barbateste stindardul adevarului. Desi au folosit toate mijloacele imaginabile, cei obsedati sa-l scoata vinovat pe Dumitru Sechelariu nu au reusit. Rând pe rând, instante oneste i-au dat verdict favorabil in toate procesele care i-au fost construite impotriva. Anii de zbucium, amaraciunea adusa de atacurile murdare impotriva sa nu i-au infrânt vointa, insa i-au macinat in interior trupul. A suferit fara sa se plânga, a fost operat si s-a refacut, mereu acelasi om care nu stie sa se supuna in fata minciunii. Pâna la urma, boala si-a infipt clestii nemilosi, retezându-i destinul prea devreme. Timpul va spune despre Dumitru Sechelariu intregul adevar, indiferent de incercarile unora de a purta minciuna ca pe un trofeu. Bacaul si bacauanii vor afla si, cu siguranta, il vor purta in inimi mereu.
