Flavia Teodora Pintea. Un artist. Un creator de frumos. Un adevărat talent pentru care arta a devenit un modus vivendi. Dar un mod de a trăi… intens, cu permanente căutări stilistice și, mai ales, personale. Este din Bacău. Aici e locul care o inspiră, în care devine mai productivă și unde revine mereu. Revine, pentru că acum locuiește în Iași, unde lucrează în mediul academic. A absolvit gimnaziul la „Spiru Haret” și liceul la Colegiul de Artă „George Apostol” în orașul natal, dar facultatea a urmat-o în „orașul celor șapte coline” care i-a devenit acum a doua casă. Într-o lume altfel, Flavia este parcă și un artist altfel. Pentru că o discuție cu ea te introduce, într-adevăr, într-o altă dimensiune. Iar povestea ei este mai mult decât… o poveste. Să o lăsăm să vorbească….
„Începutul unui parcurs artistic mi-a fost cu siguranță trasat încă din copilărie, și cu toate că nu am insistat în urmarea acestui mod de manifestare, construind mereu noi adeziuni către alte spații de exprimare, întoarcerea către artă a fost inevitabilă, fără a realiza clar dacă a fost alegerea mea sau doar am cedat fără voință în fața a ceea ce mi s-a oferit. Am perceput întotdeauna arta ca pe o locuință din a cărui confort am tot încercat să fug, pentru a-mi dovedi că am curaj, dar situațiile m-au readus la fiecare încercare în preajma unor alegeri ce mă decădeau în același confort. Însă, nu doar situațiile în sine m-au călăuzit spre acest drum, ci și solitudinea pe care am simțit-o în afara unui mediu creativ.
Dacă ar trebui să identific influențele ce m-au îndrumat către lumea culturală nu le-aș putea spune pe nume, nu a fost o întânire cu opera unui mare artist, nici nenumărate vizite la muzee și galerii, începuturile traseului meu fiind mult mai limitate spațial, totuși, însoțite de luciditatea a ceea ce urma să fac tot restul vieții. Tot ce îmi mai amintesc acum sunt veri întinse etern, ca și cum nici în momentul de față nu s-au sfârșit, în care absorbeam mirosul de ulei și terebentină a pictorilor înscriși în taberele de creație de la Tescani. An după an în timpul copilăriei, m-am regăsit în postura de privitor, putându-i urmări pe studenți, sau pe artiștii profesioniști lucrând pe veranda conacului Rosetti-Tescanu din spațiul meu strategic, ca o fortăreață naturală, același spațiu în care Enescu și-a finalizat compoziția Oedip.
Ani mai târziu, am coborât cu spirit justițiar zidurile fortăreței boeme din care studiam procese artistice, având mereu gândul că trebuie să aleg o carieră ce mi-ar permite să contribui direct la viețile oamenilor. Nu consideram arta suficientă, nu o consideram ca fiind pentru ceilalți, ci îmi părea doar un mijloc egoist de a-mi prelungi confortul infantil.
Analizam atunci perspectiva unei cariere militare, însă, la începutul semestrului în care trebuia să-mi definitivez alegerea, o interveniție medicală m-a retrimis forțat în singurul mediu cunoscut mie, cel artistic. Așa că, liceul de artă a fost. Am început să studiez arhitectură și design ambiental la Colegiul Național de Artă «George Apostu» din Bacău, urmând să fac după patru ani alegerea de a ieși de pe ruta ocolitoare a rigidității liniare și de a-mi înfrunta evadările primilor ani.
În acest sens, următoarea alegere a fost Facultatea de pictură din Iași. În ultimul an, înainte de licență, am studiat timp de un semestru la Accademia di Belle Arti di Verona, Italia, unde am fost inițiată în domeniul gravurii, care, la fel ca în cel arhitectural, mă disciplina într-un spațiu al regulilor, al rigorii, atunci fiind momentul în care am reușit după foarte mulți ani, să juxtapun două moduri de a crea, complementare. Semestrul în Verona a fost un catalizator pentru maturitatea mea artistică, învățând să alătur modalități diferite de a fi, de a crea, de a mă raporta la spațiul din jur.
A urmat o serie de expoziții naționale colective, atât de pictură, cât și de grafică, expunând în București, Târgoviște, Timișoara, Brăila, Târgu Jiu, Iași, Bacău. Expozițiile personale au avut loc într-un cadru mai restrâns, în zona Iașului, și au reprezentat până în momentul de față căutări stilistice, și mai ales personale, ca o pregărire pentru debutul artistic dincolo de facultate. Expoziția de pictură reprezentativă în acest moment se numește «Cartografie (dez)umană», curatoriată de criticul de artă Maria Bilașevschi, a fost expusă la Galeria de artă «Th. Pallady» din Iași și a primit și premiul pentru debut din partea Uniunii Artiștilor Plastici. Ulterior, acesta a fost expusă și la Societatea pentru cultură românească «Mihai Eminescu», Cernăuți, deoarece, inspirația pentru compunerea expoziției a venit în urma unei călătorii în spațiul sudic al Ucrainei.
Personal, diferența culturală a unui spațiu atât de apropiat de al nostru a pulsat în interioritatea mea timp de câteva luni, până la decizia creării unor imagini ce rezumă experiența trăită și asta după ce, chiar și după trecerea timpului, efectele experienței au rămas la fel de dense, apăsătoare, neliniștite după o vizită ce părea a fi mai mult, o călătorie într-un timp suspendat. Pornind de la pendulările dintre anxietate generală și o speranță rar alimentată, tablourile Cartografiei (dez)umane au însemnat un exercițiu de respirație, un ritm tulburat uneori de contaminarea realității sociale. Astfel, am reprezentat personajele purtând fizionomii lipsite de identitate, fizionomii ale suprimării și ale eliberării, reflexii vizuale ale disperării eului care se luptă cu desprinderea de sine și în mod simultan, cu întărirea propriei individualități.”
Maria Bilașevschi, critic de artă:
„Flavia Pintea compune un eseu despre fragilitatea umană pornind de la arhitectura corpului şi spiritului uman. Însă nu elementele realului recogniscibil o interesează pe artistă, care alege fragmentarea microscopică, sub forma unor celule, a trasăturilor ce ar personaliza fiinţa, ci extragerea din esenţa reprezentării a acelor frânturi care recompuse conturează o ipostază, o stare. Cartografierea umană porneşte printr- un proiect aparte, sub forma unei călătorii iniţiatice, într-un spaţiu asemănator celor est-europene, ce se află în aceeaşi stare de perpetuu post (comunism, industrial), Cernăuţi. Fără a fi un demers jurnalistic, documentarea pe care o realizează Flavia Pintea porneşte de la necesitatea înţelegerii omului şi a limitelor autoimpuse de către acesta, a rolul individului într-un sistem represiv ori faţă de sine. Dezgolind derma pentru a dezvălui trăirea ori lipsa acesteia, artista surprinde prin fiecare personaj urmele pe care perpetuarea unui trecut violent şi iminenţa repetării acestuia le trasează adânc nu atât în fizionomie, cât în modul de a exista.”
„În acea perioadă, frecventam săptămânal cenaclul de literatură Junimea din Iași, unde am descoperit o nouă plasticitate a exprimării, poezia devenind o parte vie din creația personală, chiar publicând un set de poezii în Antologia Junimea. Această descoperire a amplificat efectul pe care expoziția de pictură l-a avut asupra vizitatorilor, adăugând în colțul fiecărei imagini, câte un scurt text, asemenea unor secvențe de jurnal ce descria fragmente din cenușia Ucraină care în imaginile create de mine ardeau cromatic în cele mai vii culori, ca o contardicție a peisajului de acolo.
Inima pământului – e umplută
cu inima prefiartă, în așteptare a omului
de pe al doilea peron
Omul care nu știe dacă se va mai întoarce
și totuși, nu-și ia rămas bun
Trenul e mai încet decât stingerea zilei,
iar căldura îi iradiază în tot corpul
ca un mănunchi de fulgere
Știe asta și nu-și ia rămas bun
Ultimul apel e despre ultimul prânz,
cumpărat de pe o margine de trotuar
așa cum am mâncat și eu, și el
Ne leagă statul pe aceeași inimă și
aș fi vrut să plâng pentru el
Îi pendulau pașii pe al doilea peron
Nu s-a oprit pentru poză,
Îmi amintesc, ultimul apel, și cum
din glonț iradiau mănunchiuri de fulgere
Nesiguri – ne duceau ca în abatoare
ne scoteau prin trunchiuri, ca hlib
niște impresii de oameni, mriynik,
cine să fim… Nu că ar conta, nu știm,
nu avem impresii, dar vrem să ieșim
de aici,
până nu ieșim din
noi
suntem îngropați
niște impresii de forme
Și îmi simțeam ochii gropari
când îi auzeam vorbind
Eram cu ei, în așteptare, spre masa goală
Stomacurile lor goale sau pline cu alcool sau obișnuințe și
obișnuința i-a făcut să nu mai simtă diferența
Unul putea fi soldat, altul măturător și simțeau la fel,
dar îmi era rușine de ceea ce simțeam eu
Eram stomacul cu siguranță plin din rândul spre abator.
Imediat după expoziție, cu dorința de a cunoaște cât mai multe spații culturale încă vie, m-am înscris pentru o bursă de practică la Galleria Nazionale d’Arte Moderna e Contemponarea din Roma, unde, în calitate de practician, tutorele personal de la muzeu m-a repartizat în cât mai multe funcții posibile pentru a învăța despre organizarea unei instituții de artă, dar și despre oameni. În cadrul muzeului am făcut practică de curatoriat, am colaborat la workshop-uri cu oamenii ce doreau să învețe pratici artistice, am ghidat turiștii în arhivele inaccesibile publicului obișnuit și am comunicat cu oameni de pe toate continentele pentru a aduna cât mai multe opinii despre artă, atât pentru muzeu, cât și pentru propria cercetare. În urma discuțiilor cu oameni atât de diverși, am căpătat dezideratul de a cerceta mai mult partea sociologică ce poate fi inclusă în zona artistică personală, rezultând într-un final lucrarea «Siria», ce cuprinde o stare inefabilă și tulbure, însoțită, de asemenea, de un text ce continuă starea:
Să nu-ti fie dor când vei fi trimis
În exil în ultimul gând din minte
Într-un spatiu a cărui formă
Este în continuă deformare
Și în care nici propria voce nu intră
Ultimul gând e cel mai greu de inhalat
Se naşte
Se respiră pe sine în saci cu materie neagră
Cu mirosul sau funerar ce-i precede viața
Zorile sale sunt o aglomerare de cimitire
prin care se coboară cu petale pe tălpi
Presate să curgă prin lăcrimare ploile stoarse
Să nu-ti fie dor cand vei fi lăsat pe un
petic pustiu cu un singur greier care
cântă orizontalitatea eternului
Mamă și gropar al liniei de orizont.
Deoarece consider că singura activitate care trebuie să rămână activă de-a lungu întregii vieți este educația constantă, m-am înscris pentru cel de al doilea master, la secția de Teorii și Practici în Artele Vizuale, tot în cadrul Facultății de Arte din Iași. Aici am avut șansa de a pleca din nou pentu a studia cu bursă în altă țară, de data aceasta în Franța. În Lille am găsit un sistem puțin diferit de cel românesc, care, mai mult decât la noi, pune accentul pe foarte multă cercetare, aspect ce a reprezentat o situație favorabilă pentru preferințele mele academice. Aici, poezia s-a mai temperat în artă, revenind în gândirea proprie o predilecție abordată în decursul primului master, pentru știință.
De atunci, chiar și arta a trecut (temporar) într-un plan secund, principala preocupare reprezentând-o studiul intens, dorind să găsesc puncte comune în mai multe domenii și mai ales, să tratez un singur domeniu din perspectiva mai multora. Cel mai apropiat refugiu a constat în studiile STEAM (science, technology, engineering, art, mathematics) ce m-a ajutat să abordez o potențială creație artistică din perspectiva utilitarismului, a producției cu scop protector, și mai ales educativ asupra publicului. Așadar, practica ultimilor doi ani se rezumă la schițe de proiecte mai mari, crescute departe de mănunchiurile de însemnătăți ale artei din acest moment, dorind să proiectez alternative pentru un potențial viitor, caracterizat de acțiuni etice, îndreptate către oameni și mediu, nu către capital.
Proiectele pe care le propun ar trebui să fie influențate de o sinteză a nevoilor sociale, astfel încât să poată fi un punct de referință activ pentru procesul de înțelegere a rolului pe care îl joacă fiecare în mișcarea circulară societății și să acționeze ca instrument de generare de cunoștințe, mai curând decât generare de bunuri materiale.
În acest contex, pentru lucrarea practică de disertație prezentată anul acesta, sub îndrumarea domnului conf.univ.dr. Cătălin Gheorghe am venit cu un răspuns pentru Pactul ecologic European, ce îndeamnă fiecare locuitor al Uniunii Europene să contribuie cu idei pentru creearea unui viitor mai sănătos și pentru restabilirea unui echilibru între producție și consum.
Una dintre cerințele Pactului European este de a căuta soluții pentru îmbunătățirea calității vieții până în anul 2050. Soluția temporară propusă de proiect constă în crearea unei sculpturi care produce oxigen folosind o materie vie, capabilă de fotosinteză și materie organică reciclată, îmbinate printr-un sistem hidraulic ce realizează o tranziție conciliatoare dintre biologic și artificial. În acest sens, cercetarea recomandă un proces de regândire a materialelor și metodelor de producție folosite de către societate.
Răspunsul meu în proiectul de disertație numit «Regenerated Human» este compus din două corpuri, un bazin în care se cultivă cianobacterii, acestea fiind cele ce vor genera oxigen prin consum de dioxid de carbon, iar al doilea este sculptura prin care oxigenul va fi eliberat. Cultura de cianobacterii se va face într-un bazin acoperit cu o placă transparentă pentru a permite luminii solare să treacă și care va fi conectat prin două conducte la sistemul hidraulic al sculpturii propriu-zise. Apa din bazin, împreună cu cianobacteriile din compoziția sa, va pleca prin prima conductă subterană spre picioarele sculpturii, de unde, prin intermediul unei pompe, apa va urca prin sistemul de țevi circulare situat în zona pieptului sculpturii, iar de acolo apa va coborî prin a doua țeavă, paralelă, înapoi spre bazin, formând un circuit închis.
Pentru a permite luminii solare să treacă, sculptura va fi transparentă, iar transparența acesteia se va realiza prin prelucrarea chitinei, o polizaharidă ce conferă rezistență exoscheletelor insectelor și crustaceelor. Substanța poate fi extrasă la sfârșitul vieții organismelor, reciclând o materie ce nu mai servea, de altfel, nici unui alt scop. Transformarea chitinei dintr-un material opac într-unul transparent se va face prin spălarea ei cu acid clorhidric, hidroxid de sodiu și etanol, ulterior fiind imersată într-o baie de rășină acrilică monomerică.
În final, pentru a permite oxigenului să iasă din sculptură și dioxidului de carbon să fie absorbit de cianobacterii, vor fi atașate de conductele circulare un set de nanofibre, realizate tot din chitină, ce se vor întinde către brațul sculpturii, oxigenul eliberându-se prin degetele acesteia. Nanofibrele sunt suficient de late pentru a permite atomilor de oxigen și de dioxid de carbon să circule fără a lăsa loc moleculelor de apă să iasă din sculptură. Ultima fază a proiectului constă în verificarea continuă a efectelor pe care sculptura o are asupra mediului din jur și în asigurarea că tranziția dintre artificial și natural îndeplinește funcția cunoașterii și funcția protecției mediului natural, dar și a transformării mediului cultural.
Descrierea proiectului foarte pe scurt (preluat din statementul expozițional): Proiectul instalației eco-sculpturale Regenerated Human (realizat în tehnică mixtă, acuarelă, creion și liner pe foaie de hârtie) stă la baza unei cercetări artistice realizate de Flavia Pintea (a cărei disertație a fost coordonată de conf. univ. dr. Cătălin Gheorghe), prezentând prototipul unui ansamblu sculptural hidraulic, cu calități auto-sustenabile, care generează oxigen și ajută la fixarea azotului din compoziția aerului. În ordine simbolică, proiectul propune o inversare a relației dintre om și natură prin simularea hrănirii mediului natural de către om și depășirea unilateralității consumului elementelor naturale în interes strict uman. În ordine materială, proiectul se bazează pe o tehnologie de prelucrare biologică a chitinei (o polizaharidă ce conferă rezistență exoscheletelor insectelor și crustaceelor) a cărei capacitate de transparentizare permite luminii solare să interfereze cu cultura de cianobacterii din bazinul pe care este instalată sculptura ce va emite oxigen prin nanofibrele inserate în interiorul său.
Proiectul a fost expus la galeria de artă Borderline din Iași în cadrul expoziției Graduation Highlights 2020 și este precedată de încă o apariție expozițională ce abordează îmbinarea biologicului cu artificialul, în Tourcoing, Franța, în expoziția de grup «Je ne voudrais pas avoir à le repeater» unde am creat o mică instalație numită «Contagious Spread». În micile farfurii petri, care sunt farfurii făcute pentru experimentare și analiză în laboratoarele științifice, am îmbinat o parte dintr-un virus digital (printat) și material organic infectat cu bacterii, care se înmulțește în mod natural. Ambele au în comun denaturarea mediului și ambele întruchipează afirmația transdisciplinară a faptului că o formă de existență precede cunoașterea. Ele există într-un anumit sistem, dar devin vizibile după ce s-au răspândit. Le-am ales pentru o asociere metaforică cu situații socio-psihologice în care oamenii se regăsesc, amintind că anumite evenimente devin evidente și dureroase atunci când sunt prea avansate și greu de oprit, iar problemele se înmulțesc singure. Scopul acestei instalații în care are loc multiplicarea este de a fi un memento al transformărilor continue, atât a formelor naturale cât și a celor artificiale, atunci când se află în contact cu noi tipuri de experiențe.
Traseul meu artistic a fost maleabil de-a lungul anilor, pendulând între plasticitatea poetică și exigența de cercetător, am căutat să sintetizez cât mai multă informație, din cât mai multe domenii, alergând între versuri, formule chimice și teorii sociologice. Nimic din ceea ce mă caracterizează momentan și ceea ce aleg în creație nu are o însemnătate mai mare decât cercetarea în sine, iar interesul actual nu este de a crea lucrări ce pot fi expuse în galerii, ci de a crea întrebări ce pot contribui la un progres în viețile oamenilor. Ceea ce mă interesează momentan este proiectarea unor alternative pentru viitor și concilierea dintre domenii diferite, dintre organic și artificial, dintre oameni și mediu.
Concilierea dintre artă și alte domenii de cercetare există în zona românească mai mult ca o anomalie rar acceptată, este o zonă de tranzit străină, o pluralitate ce încă nu și-a demonstrat beneficiile pentru a putea fi acceptată pentru indefinitul și mai ales, vastitatea ce expandează perspectivele educaționale. Pentru mine, tocmai acest indefinit și punct de deschidere către nesfârșite cunoștințe reprezintă o finalitate în căutările pe care le-am încercat, dorind să contribui la schimbarea unor principii actuale. După mai bine de două decenii de confuzie, m-am liniștiind înțelegând că arta poate îmbunătăți viețile oamenilor fără a se încadra în vreun standard, o definiție, fără a fi un obiect artizanal, de design, ci doar un obiect ce produce cunoaștere.”
