În școală, nu doar în cea românească, istoria este predată ca regal al unui etern măcel pus în scenă de specia umană cu actori și regizori numiți oameni. Specia asta curioasă, autodevoratoare, a dat naștere, pe lângă cei care aprind scânteia războaielor, chiar și unor avortoni ai spiritului, precum Thomas Robert Malthus, care justifică războaiele. Acesta, urmat de alții, considerând că populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică, promova teoria potrivit căreia sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, întrucât ar asigura echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență. Există însă și spirite care respectă demnitatea ființării…
În ce măsură este vinovat un popor de aberațiile criminale ale unui tiran de-al său? Karl Jaspers, filosof și psiholog elvețian de origine germană, opozant al lui Hitler, a analizat, ,,chestiunea vinovăției germane”, teoria vinovăției colective a poporului german, părtaș, în opinia sa, la atrocitățile comise de regimul nazist. El sintetizează (vezi și K. Jaspers, ,,Texte filosofice”, București, 1986, pp. 34-80), adresându-se germanilor, în doar trei enunțuri toată povara acestei vinovății: ,,Sunteți răspunzători pentru faptele regimului pe care l-ați tolerat; în aceasta constă culpa noastră politică. Dincolo de aceasta, este vina voastră că ați sprijinit acest regim și ați colaborat cu el; în aceasta constă culpa noastră morală. Este vina voastră că ați asistat pasivi la comiterea crimelor, aici fiind vorba de o culpă metafizică”. Jaspers nu uită să precizeze că toate cele trei enunțuri pot fi considerate ca fiind adevărate, dar în vreme ce prima ,,sentință” poate fi rostită fără rezerve, apreciază că ultimele două enunțuri, referitoare la culpa morală și cea metafizică, sunt, ,,în formularea lor juridică, false”.
Culpa politică trebuie raportată la crime de război, holocaust etc. ,,Purtăm răspunderea în mod colectiv. Problema este în ce sens trebuie să se simtă responsabil fiecare dintre noi”, nuanțează filosoful. El crede că procesul de la Nürnberg a absolvit de vină poporul german, dar nu l-a disculpat ,,în orice privință”.
Culpa morală are mai multe orizonturi otrăvite: purtarea măștii (declarații mincinoase de loialitate, practicarea salutului știut, participarea – de teamă – la manifestări publice de susținere etc.); falsa conștiință (credeam că mă dedic unui țel nobil…); inconsecvența și ocazionala apropiere interioară de regimul ticălos (,,se fac totuși și lucruri bune”); autoamăgirea comodă (va veni momentul în care Răul o să dispară…); alăturarea de putere prin adeziuni formale (pentru afirmarea personală, păstrarea/ câștigarea unei poziții sociale).
Culpa metafizică ,,provine din lipsa unei solidarități absolute cu celălalt, în calitate de ființă umană […]. Dacă asist pasiv la comiterea unor acte de nedreptate, criminale, solidaritatea mea absolută cu celălalt este lezată. Pentru a împiedica atari acte nu este suficient să-mi risc viața cu prudență. Dacă am asistat pasiv la comiterea unui astfel de act și continui să trăiesc, în timp ce celălalt a fost ucis, în mine se va deștepta o voce care-mi va spune: faptul că mai trăiesc constituie o culpă”.
Să amintim și Strigătul final al lui Karl Jaspers: ,,Trăind un sentiment de culpă colectivă, întrevedem sarcina reînnoirii ființei umane din originea însăși, sarcină ce revine tuturor oamenilor de pe pământ, dar care apare mai urgentă, mai palpabilă și mai hotărâtoare pentru întreaga ființă, tocmai acolo unde un popor datorită propriei culpe, se află în pragul neantului”.
,,Enciclopedia Universală Britannica” (București, Editura Litera, vol. VIII, 2010, p. 213), aplaudând discursul lui Jaspers, apreciază că pentru acesta ,,iluminarea filosofică poate fi atinsă doar în situațiile limită care definesc ființa umană – războiul, vinovăția, suferința și moartea. În confruntarea cu aceste probleme, omul își definește propria existență”.
Karl Jaspers n-a obosit să ne tot spună că pacea începe în/ din propria casă și că indiferența față de aceasta este o formă gravă a intoleranței. Din păcate, și începutul secolului nostru rămâne repetent la lecția oferită de Jaspers.
