O simulare aproape perfectă

De la stejar (nota 10) la trestie (nota de trecere)

Pentru o zi – 5 martie – subiectul discuţiilor din şcoli şi familii cu copii aflaţi în clasele a VII-a – a VIII-a a fost preexamenul dat la limba şi literatura română (simularea evaluării naţionale). Pe internet, acesta a fost rezumat astfel: „S-a dat fabula şi numărul de litere din două cuvinte”. Evident, nu ne oprim la textul lui Gh. Sion „Stejarul şi trestia” (despre aroganţă şi modestie), ci la cât de dificil ar fi să numeri literele dintr-un cuvânt.

Impas formal?

De fapt, cerinţa completă este aceasta: „Precizează numărul de litere şi numărul de sunete pentru fiecare dintre cuvintele pleci şi încet”. A stabili corespondenţa literă-sunet este una dintre cele mai mari dificultăţi de care au parte gimnaziştii. Se învaţă în clasa a V-a, iar la finele clasei a VIII-a, dacă nu se reia cu exemple diverse şi într-un ritm cât de cât constant, este dată uitării. Aşadar, în pleci sunt 4 sunete („i” este literă ajutătoare, în digraful nesilabic „ci”), iar în încet numărul de litere este egal cu numărul de sunete („ce” este un digraf silabic). În primul caz asistăm la lipsă de corespondenţă literă-sunet.

Banala virgulă

Studenţii anului I al Facultăţii de Litere au adăugat la explicaţia clasică („În secvenţa «Ce boală ai, vecine?», virgula izolează un substantiv în cazul vocativ de restul enunţului”) detalii de ortoepie: acest „semn de punctuaţie marchează grafic o pauză scurtă, de un timp, însoţind intonaţia descendentă”.

Cine a fost mai întâi?

Am fost întrebaţi dacă nu cumva e o greşeală în baremul de corectare şi notare: „încet” din enunţul „Eu cresc încet” nu ar fi adverb de mod provenit din adjectiv, ci invers. Dilema este falsă, pentru că trebuie interpretată valoarea morfologică a cuvântului în context, nu izolat. E adevărat că nouă ne vine greu să spunem „Are un mers încet” (adjectiv) şi preferăm combinaţia verb + adverb („Merge încet”), dar aceasta nu ne dă dreptul să stabilim prioritatea unei părţi de vorbire asupra alteia.

Un verb înşelător

„Ar fi putut” pare la diateza pasivă, numai că acel „fi” este verb auxiliar pentru perfectul condiţionalului-optativ de la diateza activă. (A se deosebi de „Au fost observaţi” [de cineva], unde acelaşi „a fi”, conjugat, anunţă diateza pasivă.)

Subiectivă bine camuflată

A doua propoziţie din secvenţa „… în care ar fi uşor să ţi-l imaginezi pe Regele Louie balansându-se printre copaci” ar putea fi identificată ca subiectivă doar dacă se verifică existenţa subiectului, eventual prin întrebarea-macara: „Care este lucrul care «ar fi uşor»?” Răspunsul este toată propoziţia care urmează.

Erată

Nu ar fi trebuit să se întâmple, dar am depistat următoarele erori:
1. Ultimele două versuri din fabulă („Nu-i totul s-ajungi mare spre-a fi curând pe jos;/A te nălţa cu-ncetul e mult mai sănătos”), care constituie morala, trebuiau izolate printr-un rând liber.
2. Adaptarea textului din revista „Terra Magazin” a dus la comiterea a trei greşeli:
a) „… adăpostind, de asemenea, şi ruinele…” (pleonasm, din prezenţa adverbului „şi” pe lângă „de asemenea”);
b) „Baloo, personajul fără griji care cântă acel cântec atrăgător din versiunea animată de la Disney este un urs buzat” (lipsa celei de-a doua virgule, de după „Disney”, pentru a delimita o unitate explicativă complexă, face ca subiectul „Baloo” să fie izolat prin virgulă de predicatul „este un urs”);
c) „… aceşti urşi sunt şi în realitate dornici să mănânce furnici şi miere, deci, când Baloo cântă «Uită-te la aceste furnici grozave şi gustă câteva», el exprimă un adevăr” (înaintea lui „deci” se impunea semnul punct şi virgulă)”.