Scriu de ani de zile despre ceea ce se întâmplă în Ucraina. Am urmărit schimbările politice și sociale de după Maidanul sponsorizat de Occident și, mai ales, ceea ce s-a întâmplat în est, în regiunile separatiste. Războiul de acum, oricât am sperat și am fost convins că nu va începe, nu poate fi separat de evenimentele demarate acum opt ani. Dacă vom trece peste emoțiile create prin operațiunile psihologice speciale, cărora românii le cad victimă de ani de zile, vom observa că actuala confruntare nu este ceva nou, ci doar o altă fază a vechiului conflict în care Guvernul de la Kiev a jucat rolul de proxy în confruntarea SUA – Rusia.
Evident că avem de-a face și cu o criză umanitară de proporții. O criză pe care abia acum o observăm pentru că s-a mutat din estul Ucrainei, în partea sa centrală. Câtă vreme criza umanitară a afectat doar populația celor două regiuni separatiste, acest lucru nu a deranjat Occidentul și nici pe noi. Timp de opt ani au fost ucise circa 14.000 de persoane în Donețk și Lugansk fără să existe reacții și consecințe. Țara a refuzat să mai plătească salarii și pensii celor din zona separatistă.
Între timp, în restul țării, s-a instaurat corupția sprijinită de americanii care aveau interese în zonă. Din punct de vedere politic, minoritățile au început să fie pedepsite. Noua lege, intrată de curând în vigoare, desființa toate școlile cu predare în limbile minorităților. Inclusiv în limba română. Mai ține minte cineva raziile asupra Centrului cultural românesc din Cernăuți și acuzațiile de trădare pentru că s-a găsit o hartă a României Mari?
Nu mai insist cu trecutul. Acum este război. Un război destul de ciudat pentru cei care se uită dincolo de pandemia de propagandă de la televizor. Mai ciudat, însă, decât acest război este strategia utilizată de Occident. Sancțiunile pot fi înțelese, s-au mai folosit. Dar lipsa oricărui indemn la încetarea focului și, în plus, alimentarea conflictului cu arme spun multe. Pe de altă parte, exacerbarea rusofobiei nu poate face decât să întărească sprijinul lui Putin. Desigur, Occidentul are impresia că dacă va concedia muzicienii ruși, va interzice sportivilor ruși să joace, dacă nu va mai permite rușilor să zboare, aceștia îl vor da jos pe Putin. Cred că se cam exagerează cu acest optimism.
Cum am mai spus, ar trebui ca fiecare țară să-și folosească resursele diplomatice pentru a obține o încetare de urgență a focului și declanșarea de negocieri. Nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Mai mult, la nivelul decizional românesc e o întreagă brambureală. Practic, România este dirijată, acum, de niște agitați de la televizor, care ne comentează, doct, imagini din jocuri video ca și cum ar fi imagini din lupte. Președintele, Guvernul, Parlamentul par a nu exista.
Din păcate, întrăm intr-o spirală a violenței, deocamdată pur vocală. Reacționăm emoțional la o problemă care poate avea consecințe dramatice pe termen lung. Desigur, acordăm asistență umanitară. Dar ar trebui să ne rezumăm la aceasta. Gălăgioșii care vor să meargă la război, care visează lupte și răzbunări sângeroase ar fi bine să-și ia tratamentul la timp.