Acum vreo doua saptamâni, New York Times publica, pe unul dintre blogurile gazduite, povestea unui hotel argentinian, preluat de salariati.
Argentina trece printr-o criza financiara crunta, si a fost pe punctul de a-si declara falimentul; NYT scrie ca in jur de 300 de firme care au fost nevoite sa se inchida din cauza problemelor economice sunt conduse, astazi, de cooperative ale fostilor salariati. Cea mai reprezentativa cooperativa o reprezinta cea care functioneaza in Hotelul Bauen, o cladire de 22 de etaje din Buenos Aires.
Cei 130 de lucratori ai hotelului au acelasi salariu, in valoare de circa 600 de dolari, iar deciziile sunt luate in urma consultarii tuturor angajatilor. Pare ca visul falansterelor imaginate de utopistul socialist Charles Fourier s-a realizat in centrul capitalei argentiniene: lucratorii traiesc in hotel, iau masa in hotel, isi cresc copiii in hotel, si, in acelasi timp, muncesc, fiecare pe bucatica lui, fara supraveghere, pentru binele comun.
In cazuri exceptionale, falansterele coopereaza: o cooperativa care opereaza o ferma zootehnica a platit cu carne de vita sederea câtorva muncitori de-ai sai la hotel.
Dar, visul este pe cale sa se destrame: dupa ani de procese in tribunale, o instanta a decis ca muncitorii trebuie sa paraseasca imobilul, iar cladirea sa revina fostilor proprietari care inchisesera afacerea.
Lucratorii mai au o speranta: hotelul sa fie expropriat si cooperativa lor sa poata functiona in continuare.
E greu de tras o concluzie si de stabilit o morala a acestei povesti. Pe de o parte, avem teoria care spune ca proprietatea e sfânta si ca detinatorii hotelului trebuie sa-l primeasca inapoi, chiar daca ei vor inchide afacerea, iar creditul luat pentru constructia cladirii nu va fi achitat. Pe de alta parte, un model de cooperare economica la limita poate furniza pâinea zilnica pentru 130 de persoane, degrevând societatea de o grija. Ce ar trebui ales?
