27 decembrie 2024

O mărturie istorică despre distrugerea stațiunii Slănic-Moldova în Primul Război Mondial

Contextul istoric

În timpul Primului Război Mondial, România a fost aliata Antantei (Franța, Anglia și Rusia). Înfrântă în campania din 1916 în sud, Armata Română s-a retras în partea de est, adică în Moldova, unde peste un milion de militari și ofițeri ruși erau mobilizați pentru a rezista atacurilor germano-austro-ungare.



Cu toate că în vara anului 1917, trupele Armatei Române reușiseră să câştige marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, acestea au fost puse în imposibilitatea de a se mai apăra în Moldova, ca urmare a prăbuşirii frontului rus. Soldații ruși bolșevizați au refuzat să mai lupte și au părăsit în masă frontul românesc, important fiind acum pentru ei, continuarea revoltelor populare izbucnite în februarie 1917 și răsturnarea regimului țarist, care au culminat în final, cu Revoluția din Octombrie și instalarea noului regim leninist (comunist).

Și astfel, militarii ruși, care încă se mai aflau pe teritoriul României au trecut rapid, de la ordine, la anarhie. Aceștia s-au dedat la fapte deosebit de violente, distrugând și incendiind, călcând totul în picioare. Așa s-a întâmplat și la Slănic-Moldova, stațiune care, după o perioadă de mare înflorire a trebuit să suporte efectele dezastruoase ale războiului. Și totuși, acest aspect nu apare menționat pe niciunde. De fapt, abuzurile armatei ruse pe teritoriul României au fost mai puțin cunoscute și tocmai de aceea ele trebuie prezentate… Așa cum apar ele, de exemplu, în lucrarea,,Destrămarea alianței militare româno-ruse: Luptele de la Galați, Pașcani, Spătărești (ianuarie 1918)”, semnată de de prof. univ. dr. Ion Solcanu, lect. univ. dr. Adrian-Bogdan Ceobanu și conf. univ. dr. Adrian Vițalaru. Este vorba despre un studiu istoric de referință, cu toate argumentele și dovezile necsare, pe care îl găsiți postat pe site-ul Academiei Oamenilor de Știință din România, la https://www.aosr.ro/wp-content/uploads/2019/03/Raport-Ceobanu-Adrian.pdf.

Despre situația dezastruoasă din stațiune, la scurt timp după încheierea ostilităților

Din cercetările întreprinse, ca și din lucrările publicate până la această dată despre istoricul stațiunii Slănic-Moldova, nu există la momentul actual, o situație clară a pagubelor înregistrate în localitate în timpul războiului și nici dacă ele au fost produse doar de inamici, sau poate și de alți combatanți. Se amintește doar faptul că în urma bombardamentelor inamicului, Slănicul devenise o ruină și că refacerea lui a început mult mai târziu. Să exemplificăm: ,,Din strălucirea Slănicului de altă dată, din clădirile semețe, din instalațiile moderne, n-au rămas decât ruini la terminarea războiului, mormane de piatră și cărămidă, mărturie a acelor timpuri grozanice prin care a trecut. Vilele de altădată, biserica, instalațiile, totul fu distrus de nemilosul dușman în furia-i oarbă. Numai cine a cunoscut Slănicul înainte de război și-a putut da seama de efectele distrugătoare asupra acestei localități și și-a putut explica de ce refacerea stațiunii a trebuit să întârzie atât de mult, până în 1922. (…) Nici una însă dintre ruinele Slănicului nu impresionează mai mult ca acea podoabă din vremurile de strălucire ale Slănicului, ca ruinele de azi ale hotelului Racoviță. Azi, (anul 1932), ruinele rămân pentru noi, martore dureroase ale războiului. Și cu atâțt mai dureroase ne apar, cu cât au trecut 14 ani de la război și nu s-a putut face nimic pentru el, nici împiedica ruinarea lui mai departe”. (Cleopatra Tăutu, ,,Slănicul-Moldovei. Monografie scrisă în anii 1930 – 1934”, București, Tipografia ziarului ,,Universul”, 1935, pp 36 – 42);

,,După Marele Război de Întregire Națională (1916 – 1919), Băile Slănic deveniseră o ruină, semnele bombardamentelor din toamna anului 1916 și ale celor doi ani de ocupație străină erau vizibile la tot pasul. Nimic nu mai era din strălucirea stațiunii de dinaintea războiului, când Slănicul Moldovei era considerat un Carlsbad al României. Marile și luxoasele hoteluri, precum Racoviță, Cerbu, Pufu, Zimbru, Nemira (menționate în lucrarea Cleopatrei Tăutu, n. a.), spelndidul Cazinou Regal, zeci de vile (oare câte zeci să fi fost atunci?, n. a.), parcul, izvoarele, erau ruine sau suferiseră mari stricăciuni. Abia în 1928, Epitropia Sf. Spiridon are suficiente resurse financiare pentru a declanșa munca de refacere a stațiunii”. În schimb, în cartea Cleopatrei Tăutu apare anul 1922, ca punct de plecare în refacerea stațiunii.

(Corneliu Stoica, ,,Slănic-Moldova. Perla `Carpaților Orientali`”, Onești, Editura ,,Magic Print”, 2021, pp. 168 – 171).

În plus, în niciuna dintre colecțiile de fotografii și cărți poștale ilustrate, în afară de ruinele hotelul ,,Racoviță”, nu există o alta, care să prezinte amploarea dezastrului, respectiv, alte vile, hoteluri sau construcții grav avariate sau complet distruse. Totodată, în mai toate lucrările se menționează doar că aceste distrugeri au fost pricinuite de inamicul principal, adică de trupele germane-austro-ungare și atât.

Nimeni nu contestă realitatea acestor fapte și situația gravă în care se afla stațiunea la încheierea războiului, dar mai există totuși, o variantă demnă de luat în seamă, interesantă și importantă, care încearcă să aducă lumină în situația mai sus prezentată. Și nu este una oarecare, ci una care vine din partea unei autorități în domeniul militar și medical din acele vremuri, general-doctor Nicolae Vicol.

Confirmarea distrugerilor din stațiune și principalii vinovați: inamicii, dar mai ales, ,,prietenii de la Răsărit”!

La Slănic-Moldova, a avut loc, între 1 – 7 septembrie 1936, Cursul de Perfecționare în Balneologie, după cel de la Sovata, din anul 1935, primele de acest gen care s-au organizat în România.

În programul manifestărilor au fost incluse mai multe conferințe, printre care și cea a gen. dr. Nicolae Vicol, președintele Societății de Hidrologie și Climatologie, intitulată ,,Impasurile balneare. Viata staţiunilor balneare de la constituirea României Mari până astăzi si în special a Slănicului Moldovei”. Bineînțeles, conferința susținută de gen. dr. Nicolae Vicol a fost una mai extinsă, drept pentru care, am extras fragmentul care ne interesează și care merită cu prisosință citit. Și iată cele afirmate și argumentate de gen. dr. Nicolae Vicol:

,,Aş fi vrut, Domnilor, să-mi completez mai pe larg, această filipică (discurs caracteristic prin vehemența și tendința sa acuzatoare, cf. DEX, n. a.) – aşa cum am făgăduit la început, cu particularităţi asupra Slănicului, dar de vreme ce sunteţi amicii lui, le cunoaşteţi deja; iar timpul curge. Printre D-voastră sunt mulţi ieşeni; cu toate acestea nu cred că ştiţi cum neuitatul prof. Demetriade, plecat după război la Berlin, istorisea cum acolo, fostul medic şef al armatelor germane din război în regiunea Slănicului – i-am uitat numele, dar se poate afla uşor – i-a spus că Românii nu cunosc ce bogăţie medicală au în Slănic. Pentru aceasta, prin caducul tratat de pace de la Bucureşti (Tratatul de la București din 1918, cunoscut și ca Pacea de la Buftea – București, n. a.), Slănicul trecea la duşmani împreună cu întreaga catenă a culmelor frumoşilor Carpaţi.

Da, Românii, nu mulţi, dar cei răi, şi alţi prieteni aşa zişi ai Românilor, au făcut şi fac mare rău Slănicului. Trebue să stabilim că nu nemţii au distrus această staţiune decât atât cât a făcut un bombardament mediocru. Am văzut, cu ochii mei, rezultatele. În schimb prietenii noştri seculari (sic) Ruşii, au introdus cai în frumosul teatru al Cazinoului şi au ars lojele, stalurile, cortina celebră, tot ce forma o instituţie românească, doar ca să încălzească sala; ei au dat foc marelui hotel `Racoviţă`; adică cele mai frumoase construcţii ale Slănicului au fost distruse de prieteni. Românii, dar de astă dată cei buni, echipele mele din război şi având în cap pe bunul român Gheorghe Sion (proprietar de vilă la Slănic, ilustru cărturar și mare filantrop, zis și Iorgu, n. a.), au venit şi au rechiziţionat cu forme, înainte de a veni ruşii, aşternuturi cu care am organizat 4 spitale la Ruginoasa, Târgu-Frumos, Podu Iloaiei şi Erbiceni, unde zeci de mii de răniţi şi bolnavi şi-au găsit alinarea şi sănătatea. Cât datoreşte Slănicului armata şi ţara e de nespus. În sfârşit, Slănicul a ajuns în refacere; greu, căci era complet distrus, să spunem drept, unii epitropi nu au înţeles cum să procedeze, afară doar că unul dintre ei a spus o vorbă celebră la locul ei azi (bine înţeles la figurat): `Am să apăr cu revolverul drepturile Slănicului`. Eu am mai avut atingere cu Slănicul căci, după războiu, am fost însărcinat, împreună cu regretatul inginer şi academician Gheorghe Balș, să alcătuim un program de refacere a Slănicului. Dacă s’ar fi urmat acel plan, de ani Epitropia ar fi avut un Slănic refăcut întreg şi mai modernizat. Proprietarii particulari ai vilelor au fost mai vrednici în refacerea vilelor lor. Slănicul a perdut timpul favorabil”.

Conferința a fost publicată în Revista ,,Mișcarea Medicală Română”, Anul X, Nr. 5 – 6/1937, Număr special de Hidro-Climato-Balneologie”, pp. 386 – 387, iar alte aspecte inedite și de mare interes, mai ales din domeniul balneologiei și studiului izvoarelor minerale de la Slănic-Moldova vor fi abordate într-un număr viitor al ziarului.

Nicolae Vicol, personalitate marcantă a armatei și medicinei românești

Gen. dr. Nicolae Vicol (n. 17 martie 1861 – d. 15 noiembrie 1936) a fost unul dintre cei mai de seamă medici ai Armatei Române și a condus în Primul Război Mondial, Serviciul Sanitar al Marelui Cartier General. A organizat totodată, Serviciul sanitar civil și militar din Basarabia, De numele său se leagă, în perioada interbelică, realizări notabile în domeniul organizării activității de balneo-climatologie din România.

Este dublu licențiat, atât al Facultății de Medicină din Iași, cât și al Facultății de Medicină din București. Ca student, a participat în Războiul sârbo-bulgar, din 1885, după care a fost decorat. În 1909, a devenit locotenent-colonel și a fost transferat la Ministerul de Război, fiind ulterior numit general. Împreună cu generalul dr. Constantin Papilian, inspectorul general al armatei, a reușit să pună bazele medicinei militare științifice.

După ce a fost trecut în rezervă în anul 1921, a desfășurat o bogată activitate în domeniul organizării activității de balneoclimatologie din România. În perioada 1928 – 1930 a fost inspector general balneoclimateric în Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale. Ca medic civil, începând din anul 1922, s-a evidențiat prin înființarea (împreună cu A. Teohari) a Societății de Hidrologie Medicală și Climatologie, al cărei președinte a fost timp de zece ani. Astfel, de numele doctorului Nicolae Vicol se leagă o seamă de realizări notabile privitoare la dezvoltarea balneologiei românești. A mai fost și președinte al Societății de Istorie a Medicinei și a fost de asemenea, membru de onoare al Societății de Hidrologie medicală din Paris (1930). A înființat și două publicații: „Revista de Hidrologie medicală, climatologie, fizioterapie și dietetică” (1922) și revista „Curierul băilor, stațiunilor climatice și turismului” (1928). Opera sa capitală rămâne însă, vasta lucrare ,,Istoria serviciului sanitar român de război” (două volume, 1936).

Drept recunoaștere a meritelor sale deosebite au fost ridicate două busturi turnate în bronz care să-l comemoreze. Unul este așezat în incinta Spitalului Militar Central din București, iar celălalt, la Băile-Herculane, în centrul istoric al stațiunii. Tot la Băile-Herculane, în centrul nou, un parc a primit numele său (Parcul ,,Vicol”). O stradă din București și alta din Iași îi poartă cu cinstire numele. (Nicolae Danciu Petniceanu, ,,Două schițe biografice”, Revista ,,Vestea Dumneavoastră”, Nr. 1, Serie nouă, martie 2011, pp. 33, la https://arhivavestea.files.wordpress.com/2011/07/vestea-nr-1-serie-noua-martie-2011.pdf).

Sursa foto ,,General medic Nicolae Vicol”: Colecția Arhivelor Militare Naționale Române;

Sursa foto ,,Ruinele hotelului `Racoviță` Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău.



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img