Îți deschideai brațele și cumva cuprindeai tot ceea ce era în jurul tău. Mă cuprindeai și pe mine, și pe el, și pe ea. Soarele și norii, toate energiile care pluteau în jurul tău. Între mâinile tale mici ajungeau cuvinte și glasuri vesele. Lacrimi și șoapte. Te conectai, precum un fir roșu cu tot ceea ce era lângă tine. Erai atins.
Acum ai pus masca. Ce mai simți? Câte glasuri ai auzit fără să fie sparte de protecția care îți acoperă buzele? Câte zâmbeste ai mai asimilat? Câte mâini ai mai atins din greșeală în autobuz sau în aglomerațiile zilnice? Ai mai simțit fiorul energetic al unui contact întâmplător?
Cred că lumea este îmbrățișată de un fir roșu format din oameni. Oameni care vor să se simtă unii pe alții. De opt luni o foarfecă uriașă taie, puțin câte puțin, din rândurile care alcătuiesc grosimea firului. Pandemie, restricții, distanțare. Nu te mai poți apropria. Nu mai poți asimila nimic, nicio energie. ”Poartă mască!”. ”Stai la 1,5 m distanță!”. ”Dezinfectează-te!”. ”Nu mai atinge!”. ”Poartă mănuși!”. Normal că nu mai ai coleg de bancă. Iartă-mă, Miruna… nu îți mai pot pune și ție ceai… E dimineață, e 7:30 și, datorită ordinii literelor în alfabet, ești cu prietenele tale cele mai bune în clasă, în logica școlii hibrid… Cum adică vrei să le îmbrățișezi? Suntem în plină pandemie în caz că ai uitat. Și așa se mai taie o bucățică de fir roșu…
Șase sau șapte ore în fiecare zi cu mască. Ai început să recunoști oamenii din jurul tău după ochi. Acum observi și tu ce albastru imaculat se revarsă din privirea colegei tale. ”Nu te ridica din bancă!”. ”Nu da protecția jos!”. Ne protejăm de virus sau unii de alții? Cât timp o să mai fie necesar ca masca să devină o parte din noi? Sau asta s-a întâmplat deja…
Haide, până la urmă ai găsit o soluție. Ne îmbrățișăm din priviri. Râdem, transmitem sentimente, ne conectăm prin cele două reflectoare ale minții. Dar cum fac persoanele care poartă ochelari asta? Știți că nouă ni se aburesc lentilele din cauza condensului provocat de purtarea măștii?
Îmi este atât de dor… Cred că și ție îți este. Cât timp va dura până când vom fi din nou împreună? Ni s-au împărțit viețile în două jumătăți. Suntem într-un hibrid constant, oarecum dureros. Cât de dor îmi este de grupa doi! Și tu erai în ea, așa-i?
O lume neîmbrățișată. Hibridă. Protejată de o mască uriașă pe care este cusut cu dezinfectant, lacrimi, efort și temeri cuvântul „PANDEMIE”. Când se va tăia firul vom fi complet distanțați. Deconectați. Ce se va întâmpla atunci? Cum vom arăta? Vom avea ochii mai goi sau mai plini? Până atunci haideți să ne zâmbim din priviri și să fim acele de siguranță care țin lumea îmbrățișată. Haideți să trăim!
Alexandra Bordeanu, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
