Peste douazeci de ani ne-au trebuit, mai mult chiar decât a prezis Silviu Brucan, ca sa intelegem ca nu putem reusi, ca natiune, daca suntem dezbinati. O asociatie infiintata de niste oameni veniti de la mii de kilometri incearca, de aproape tot atâta timp, sa ne invete, cu rabdare, incet, ca pentru a trai in prosperitate nu e de ajuns ajutorul primit din exterior, ca e nevoie sa ne unim si sa punem umarul la “binele” nostru. Nu e nici eficient, nici moral sa stam pe margine.
Olandezii, caci despre ei e vorba, au adus octogenari – ieri, piloti, azi, voluntari – ca sa ridice centre in Bacau, au adus studenti ca sa ne construiasca dispensare, asta pentru ca, nu-i asa, cel mai bine se invata din fapte, nu din vorbe, din discursuri, din sfaturi…
Acum, la aniversare, aceasta asociatie a mai gândit o lectie ca sa ne arate cum trebuie sa functioneze societatea: a pregatit o stafeta a solidaritatii in care un om de afaceri, un politician si un tânar, beneficiar al serviciilor sociale, vor face echipa concurând impreuna. Pastrând proportiile, putem spune ca e o proiectie a comunitatii: cei care fac sa circule banii si sa aduca profit, cei care iau decizii si cei care muncesc dar pot avea nevoie de ajutor, intr-un moment al vietii, vor alerga impreuna.
Ca oamenii obisnuiti au inteles aceasta lectie o demonstreaza numarul mare de organizatii mici care incearca sa smulga un ban autoritatilor (pentru activitati educative sau sociale, necesare si benefice) si numarul mare de voluntari care fac munci deloc usoare: se ingrijesc de batrânii singuri, de adultii imobilizati la pat si de copiii parasiti sau foarte saraci.
Din pacate, nu pot sa nu constat, cu amaraciune, ca politicienii, traind in lumea lor, departe de grijile concrete ale vietii, sufocati de propria valoare, pricep mai greu sau deloc lectia solidaritatii.
Dovezi mai proaspete sunt ceea ce se intâmpla in PNL, unde “noii” si “vechii” se ataca pe sub masa si criticile pe care Iohannis, care se vede deja consemnat in istorie ca salvator al României, i le aduce lui Antonescu, uitând ca nu ar fi ajuns presedinte daca Antonescu, scârbit de graba si ambitia colegului de partid, nu ar fi renuntat la candidatura. Sa-i lasam, insa, pe arivisti sa spumege, sa minta, sa se muste, iar noi sa participam la ceea ce se intâmpla frumos in comunitatea noastra.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
