La 300 de ani de la executia domnitorului Constantin Brâncoveanu si a familiei sale, anul 2014 a fost declarat “An omagial euharistic si An comemorativ al Sfintilor Martiri Brâncoveni”.
Precum se stie, domnitorul valah, impreuna cu fiii sai, a fost decapitat la 15 august 1714, la Constantinopol.
Ordinul a fost dat de sultan, insa mai putina lume stie ca mazilirea si arestarea lui Brâncoveanu a fost urmare a uneltirilor boierilor Cantacuzini.
Acestia au intocmit o lista cu noua capete de acuzare pe care le-au trimis Inaltei Porti.
Intre capetele de acuzare se numara, de exemplu, faptul ca Brâncoveanu si-ar fi comandat de la Viena trâmbite de argint, ceea ce ar fi un semn de insolenta, deoarece nici sultanul nu avea asa ceva.
Un alt cap de acuzare sustinea ca domnitorul locuieste prea mult timp – peste jumatate de an – la Târgoviste provocând prin asta pagube supusilor.
Alta acuzatie spunea ca a cumparat mai multe mosii iar pe una din ele se pregateste sa ridice un palat.
Recunoasteti, probabil, românismele din aceste capete de acuzare.
In genul, “de ce el sa aiba si eu nu?” De aceea, cred ca martiriul Brâncovenilor trebuie sa ne aminteasca in permanenta ca nu de dusmanii externi trebuie sa ne temem noi, românii, ci de cei din interior.
Parca e un blestem ca, de fiecare data când un român se ridica, ceilalti sa incerce sa-l traga inapoi in mlastina, de ciuda ca nu sunt ei in locul lui.
In cazul de fata, povestea are si un altfel de final. La vreo doi ani de la uciderea domnitorului, Cantacuzinii care uneltisera impotriva lui Brâncoveanu au fost ucisi de turci.
