Imi este greu sa înteleg de ce a ales directiunea teatrului bacauan sa deschida stagiunea cu o dramatizare. E drept, dupa un mare prozator clasic, Ioan Slavici, unul dintre cei patru stâlpi de temelie ai literaturii române. Dar când sunt atâtea piese valoroase în dramaturgia autohtona, nu mai vorbesc de cea universala, parca era mai normal sa optezi pentru una dintre acestea. Sau sa propui ceva nou, o premiera pe tara, mai ales ca la Bacovia, în cadrul Galei Recitalurilor, exista si o sectiune -concurs de dramaturgie.
Ma rog, asta ar fi nedumerirea mea, întrebarea pe care mi-o pun. Pentru ca deschiderea de stagiune se cuvine a fi un eveniment. Am înteles ca s-a avut în vedere un modul din programul general al institutiei, intitulat „Teatru din repertoriul scolar”, dar e timp destul pe parcursul stagiunii pentru punerea în aplicare a acestuia. Nu era obligatoriu sa coincida cu începerea cursurilor scolare.
În fine, sa trecem la alt argument, apartinând celui care semneaza spectacolul „Moara cu noroc”, regizorul Marius Gîlea, autor si al dramatizarii cunoscutei nuvele a lui Slavici. El spune ca s-a oprit asupra acesteia pentru ca este foarte actuala, din nefericire, fiindca lacomia, puterea banului este la fel de mare ca în toate timpurile, desfigurând omul, dezumanizându-l, iar coruptia este la ordinea zilei, si din fericire, fiindca în esenta, natura umana nu s-a schimbat.
Carevasazica, înca nu ne-am robotizat, si avem sentimente, dorinte, pasiuni, patimi. Dupa cum bine se vede în puternica drama psihologica ”Moara cu noroc”, o istorie cu un sumbru aer romantic, gotic romantic, si cu final tragic. Cum am învatat la scoala despre nuvela lui Slavici, si presupun ca multi au si citit-o, amintesc doar ca este vorba despre un cârciumar, Ghita, dornic de un trai asezat, îndestulator, alaturi de sotia sa Ana si de cei doi copii.
El ia în arenda un han de la rascruce de drumuri (si de vânturi), dar, lacom de arginti si de înavutire rapida, intra în jocurile celui mai temut om al locului, Lica Samadau, cel care facea legea acolo, ca-n vestul salbatic, ca tot s-a insistat, în multe comentarii, asupra aerului de western ( avant la lettre) al nuvelei.
În spectacolul bacauan, Ghita este întruchipat de Stefan Ionescu, actorul redând plauzibil conflictualitatea interioara, sfâsierile launtrice ale complexului personaj, duplicitatea lui, dar jocul sau mai suporta accente, nuante suplimentare.
O supriza facuta de regizor este distribuirea lui Bogdan Matei, cu fizicul sau de june prim, delicat, adolescentin, în temutul Lica Samadau. Un contre-amploi, asadar, de care Matei Bogdan se achita onorabil. Se vede ca si-a lucrat cu inteligenta si multa minutie personajul, dându-i un aer tenebros, amenintator, dar nu-l prea crezi, pentru ca nu are greutatea personajului, duritatea si forta sa întunecata, scelerata. Îi reusesc însa de minune jocurile crude, scenele de seductie, cea cu împletitul biciului, si cea în care se smulge, urlând, din mrejele Anei.
Ana care este figurata de Alina Simionescu într-un fel luminos, candid, ca o tânara femeie iubitoare, cu un aspect fragil, copilaroasa, dornica de iubire si sinceritate în relatia cu sotul, dar depasita în chip tragic de încâlcita si primejdioasa situatie în care intrase duplicitarul Ghita. Si cam ezitanta în unele scene, ramase nefinisate.
Din distributia spectacolului, foarte neomogena, cu actori si de la Animatie, si cu persoane din corpul tehnic, îi amintesc pe Nela Zare, buna în rolul soacrei, cu o nota de autenticitate în interpretare, pe Alexandru Zob, eficient în jandarmul Pintea, pe Nina Ionescu (Uta, Drumeata) si Ion Cosa (Comisarul) – cu evolutii corecte. Mult prea sarjat mi s-a parut personajul Marti (Morti) în interpretarea lui Dumitru Rusu, care creeaza momente hilare, de un comic deplasat în contextul unei întunecate drame, imitând, neinspirat, accentul unguresc.
În totul, spectacolul cu „ Moara cu noroc”, în scenografia lui Vladimir Turturica (adecvata, înfatisând un interior de han, din lemn, cu câteva elemente specifice locului) este doar unul ilustrativ, onest, pe linie de plutire, pus în scena de Marius Gîlea fara prea mare efort de imaginatie. Are multi timpi moi, si pare cam didactic, ca o lectie de morala cu scop educativ. I-au lipsit tensiunea, aerul rau prevestitor, atmosfera, forta.
Ceea ce m-a facut sa ma gândesc, cu regret în situatia data, la filmul lui Victor Iliu, o capodopera cinematografica pe care oricând as revedea-o cu deplina satisfactie estetica.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
