Omul subteranei dostoievskiene îmi strigă: ,,Nu cumva suferinţa îi convine [omului, n. n., I. F.] întocmai ca şi prosperitatea? Uneori, suferinţa îi place teribil, până la pasiune […]. Eu unul sunt încredinţat că omul nu va renunţa niciodată la adevărata suferinţă, adică la distrugere şi haos. Doar suferinţa este singura cauză a suferinţei!” (F. M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 63.) Și, pentru a fi și mai persuasiv, adaugă:
,,Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?” (ibidem, p. 165). Kolea, copilul, cuvântă ca un crucificat: „Vreau să sufăr pentru omenire!” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 623) Pentru Dostoievski „suferința este o boală fără care nu se poate învia omul din om […].
Suferința este un prilej de a spori viul și de a recuceri umanitatea, redându-l pe om – omului și îmbogățindu-i astfel viața, care e atât de uriașă, încât Duhul ei Sfânt, căruia îi spune cu fermitate da, justifică din start, spunea undeva Nietzsche, orice durere, oricât de monstruoasă și de absurdă ar fi aceasta”, scrie Aura Christi („Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”, București, Editura Academiei Române, 2013, p. 50) Eclesiastul (1;18) îmi spune: ,,Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere”.
Durerea ca suferință a spiritului… Simone Weil crede că „extraordinara măreţie a creştinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei”. (Simone Weil, „Greutatea şi harul”, București, Editura Humanitas, 2003, p. 123.) Steinhardt ne spune că suferința este cea care urmează viața; sau poate că viața urmează suferința. O suferință mereu nouă, mereu izbăvitoare, o suferință care ne ajută să dărâmăm zidurile subteraniste din noi. Dar cum se ivesc noi și noi ziduri, suferința capătă și justificare… pragmatică. Suntem logodiți pe vecie cu ea, chiar dacă, rațional, e greu de acceptat, nu o putem înțelege. Suferința locuiește în inimă: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă”. (N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 299)
Am un conflict la baionetă cu toți admiratorii suferinței. Mai ales atunci când suferința îi curtează pe copii, nu pot ține baioneta în regim de pace. Din păcate, în această dispută sunt aproape singur. Iată, de pildă, că și Dalai Lama mă trage de guler. (Vezi ,,Arta fericirii. Manual de viață”, București, Editura Humanitas, pp.163- 246) Îmi vorbește despre cum putem să ,,ținem piept suferinței”, despre ,,suferința pe care ne-o creăm singuri”, dar și despre sensul pe care-l putem găsi ,,în durere și suferință”. E categoric: ,,Pur și simplu nu se poate evita faptul că suferința face parte din viață”. Discursul său nu este întâmplător, întrucât, atunci când Buddha se adresa mulțimii ,,primul lucru pe care-l explica […] era principiul celor Patru Adevăruri Nobile, dintre care primul este Adevărul Suferinței”. Dalai Lama crede că ,,toți oamenii cunosc durerea și suferința”, dar are impresia că toți ,,cei crescuți în culturile orientale le tolerează mai ușor”. Cum găsim, pentru a o suporta mai ușor, un sens în suferință? Suntem trimiși către zisa lui Viktor Frankl, psihiatru evreu, cel aruncat de către naziști într-un lagăr de concentrare: ,,Omul este dispus să rabde orice suferință, atâta timp cât vede un sens în ea”. Și, pentru a fi și mai convingător, ne oferă și un vers din William Wordsworth: ,,O jale grea mi-a dat suflet de om”.
