Dacă va fi vreodată scrisă, „O istorie sinceră a lumii” va trebui să conțină obligatoriu un consistent capitol dedicat fenomenului sclaviei – un fenomen ce străbate întreaga istorie a umanității, cel puțin din Antichitate și până în secolele XIX-XX. De altfel, dacă este să luăm în calcul faptul că suntem contemporani cu traficul de ființe umane, cu sclavia sexuală, cu munca forțată neremunerată, cu recomandările de evitare a turismului din zona coastelor somaleze ș.m.a., putem spune că fenomenul sclaviei nu a fost eradicat pe deplin nici în prezent. Așadar, O istorie sinceră a lumii ar trebui să vorbească deschis despre suferința umană, despre capacitatea unor grupuri umane/țări de a-și impune dominația asupra altora, despre lupta pentru emancipare a celor nedreptățiți – femeile, evreii, afroamericanii, românii ardeleni, romii din spațiul moldo-valah ș.a..
Dacă în a sa „Istorie sinceră a poporului român”, regretatul acad. Florin Constantiniu și-ar fi dus exercițiul de sinceritate până la capăt, lucrarea ar fi trebuit să conțină un capitol consistent dedicat sclaviei din… sectoarele ceva mai ofilite ale „Grădinii Maicii Domnului”, cu o aplecare mai atentă asupra „robiei țiganilor”, comunitate care a cunoscut în spațiul românesc cea mai îndelungată și asupritoare formă de sclavie din istoria lumii.
Bunăoară, comparativ cu sclavia afroamericanilor, lucrurile stau astfel:
– SUA – prima atestare a fenomenului datează din anul 1619; sclavia a fost abolită formal în anul 1861, gest urmat de Războiul de secesiune (1861-1865), de segregare rasială, până la adoptarea Legii Drepturilor Civile (1964), și apoi de un melting pot egalitarist;
– în spațiul moldo-valah – fenomenul este atestat în Țara Românească din anul 1385 (Dan I reconfirmă dania celor 40 de familii de romi către mănăstirea Tismana) și în Moldova din anul 1414 (Alexandru cel Bun); acest statut socio-juridic umilitor a fost conservat până la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când, între anii 1844-1856, în Principatele Române au fost adoptate o serie de legi prin care au fost desființate formal cele trei categorii de „robi țigani” – mănăstirești, domnești, boierești; dezrobirea nu a fost urmată, însă, de politici eficiente de inserție socială; dimpotrivă, pentru romi a urmat o perioadă de abandon, de marginalizare, dar dincolo de marginea ocupată de evrei, de discriminare rasială cruntă, care a culminat cu politica de exterminare din timpul Holocaustului uitat (1940-1944); ulterior, politicile de asimilare forțată din perioada comunistă s-au dovedit ineficiente (1977-1989); statutul de minoritate națională le-a fost recunoscut abia în anul 1990 iar legea 28/2011 a instituit ziua de 20 februarie drept „Ziua eliberării romilor din robie”.
Documentând tema „robiei țiganilor”, am avut de curând un moment de epifanie, ajungând să proiectez asupra trecutului perspective tulburătoare, extrem de inconfortabile. V-ați gândit vreodată la faptul că statele medievale românești Moldova și Țara Românească ar putea să fie privite drept state creștine sclavocrate, adică state care au avut în structura lor socială segmente importante de populație cu statut de robi și cu o economie bazată preponderent pe munca sclavilor? Ei bine, acestea au fost realitățile românești extracarpatice din perioada medievală și până în pragul modernității; aproape jumătate din societatea românească era formată din categorii umane condamnate la moarte civilă perpetuă, cu toate consecințele negative reflectate în plan cultural, educațional, economic dar și militar. Multe secole, cele trei categorii de robi țigani, dar și categoriile țăranilor șerbi, rumânii și vecinii au trăit în spațiul românesc în afara legii și a drepturilor civile, în calitate de bunuri personale, aflate în proprietatea unui vătaf/senior, care îi putea vinde, care îi putea lăsa moștenire, care îi forța la munci neremunerate și care avea drept de viață și de moarte asupra lor; suboameni care au cunoscut interdicția mariajelor inter-etnice, care erau acceptați cu mare greutate în Biserică, mulți dintre ei înhumați în cimitire separate, și care au suportat măsuri punitive greu de imaginat în zilele noastre.
Știți care sunt originile expresiei „S-a înecat precum țiganul la mal”? Ei bine, dintr-un vechi „obicei al pământului”, o practică juridică românească bazată pe credința că „Dumnezeu, care le vede și le știe pe toate, nu îngăduie nedreptatea”; plecând de la această credință, romii acuzați (pe drept sau nu) de comiterea unor delicte grave erau forțați la următorul exercițiu de supraviețuire – erau aruncați dintr-o ambarcațiune într-o apă curgătoare, având la gât o zgardă metalică, de care era atașat un lanț, care, de regulă, nu avea lungimea necesară care să-i ofere persoanei în cauză posibilitatea de a ajunge la mal.
Chiar și în aceste condiții, trebuie să precizăm faptul că persoanele dornice de libertate au reușit să se dezrobească prin fugă, fenomen cu consecințe demografice dramatice în secolul al XVIII-lea. Bejenia a luat amploare după războiul ruso-turc dintre 1735-1739 iar direcțiile au fost diferite – peste Dunăre, în Imperiul Otoman (chiar dacă a fost cea mai mare piață de vânzare a sclavilor din istoria lumii, cu peste 17 milioane de sclavi traficați, în Imperiul Otoman, trecerea la Islam ducea automat la eliberarea din sclavie), peste Nistru, în Imperiul Rus, și peste Carpați, în Imperiul Habsburgic, acolo unde sclavia a fost desființată începând cu anul 1783.
Fenomenul depopulării masive a spațiului moldo-valah (unele studii vorbesc despre fuga a aproximativ jumătate dintre țăranii șerbi și romii aserviți) a fost unul dintre principalele motive care l-au determinat pe Constantin Mavrocordat să ofere cele două așezăminte de desființare a rumâniei cu răscumpărare (10 taleri) – în anul 1746, în Munteania, și 1749, în Moldova. Pentru că aceste legiuiri contraveneau „obiceiului pământului”, la Iași, boierii din Marea Adunare a Țării au fost chemați să jure în fața Mitropolitului cu mâna pe Sfânta Scriptură că vor respecta și aplica noile decizii, fără să-i mai asimileze pe vecini cu robii țigani. Evident, relativismul fiind o constantă a istoriei noastre, treburile au fost rezolvate … românește.
La mijlocul secolului al XIX-lea, spațiul românesc extracarpatic era singurul spațiu din Europa creștină în care mai puteai întâlni sclavi; după cum ne confirmă relatările călătorilor străini, dar și articolele din „Propășirea”, „Steaua Dunării” ș.a., era suficient să deschizi presa la rubrica anunțuri – „vânzări de sclavi” – sau să citești afișele stradale lipite de călugării mănăstirilor bucureștene pentru a înțelege acest lucru. A fost nevoie de o singură generație de tineri boieri școliți la universitățile din Europa pentru ca lucrurile acestea să se schimbe; excepționala generație a pașoptiștilor români, odată revenită acasă, a contribuit esențial la schimbarea mentalităților, la modificarea realităților socio-economice, la nașterea, restructurarea și modernizarea statului român. Pe cale pașnică, prin instrumentele culturale, dar și pe cale violentă, prin revoluție.
„Cei care nu vor să vadă sunt mai orbi decât cei care nu văd”
Se spune despre romi că reprezintă o comunitate lipsită de istorie. Trebuie să recunoaștem faptul că noi, românii, le-am canalizat atenția către alte sectoare de activitate, fără să ne fi întrebat măcar o singură dată dacă le-ar prinde bine să învețe să scrie și să citească; trebuie să recunoaștem faptul că, forțați de împrejurări, timp de aproximativ cinci secole au avut alte preocupări, exclusiv în beneficiul „majoritarilor” – au fost cei mai buni vizitii ai domnitorilor români (chiar dacă romii au avut interdicția de a deține cai), au ocupat toate sectoarele meșteșugărești, au fost cei mai buni fierari (armele lor fiind folosite în numeroase războaie), au fost cei mai buni căldărari, spre bucuria producătorilor și amatorilor de țuică, au fost cei mai mari căutători de aur, spre îndestularea vistieriei domnești, au fost cei mai buni zidari, ridicând, printre altele, numeroase mănăstiri (superbul complex religios de la Mănăstirea Cașin, de pildă, a fost ridicat de 800 de familii de „țigani mănăstirești”), au fost cei mai buni lăutară, însoțindu-ne destinul de la naștere și până la moarte.
Nu avem nicio certitudine cu privire la originile lor; nu ne putem explica nici astăzi talentul și diversitatea lor profesională, criteriu care a ajuns să-i departajeze pe neamuri; nu știm prea bine când și în ce împrejurări au ajuns în spațiul românesc. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că sunt printre noi de mai bine de 700 de ani și că au rămas cu demnitate în propria lor identitate; nici timpul, nici mediul, nici statutul lor socio-juridic umilitor nu i-a schimbat.
Nu, nu trebuie să ne lăsăm duși în siajul fenomenului „cancel culture”. Nu, nu trebuie să începem să demolăm statui. Trecutul nu mai revine niciodată, Istoria nu poate fi rescrisă iar falsificarea ei nu face altceva decât să ne ofere posibilitatea de a continua să ne mințim singuri, dar fără niciun folos. În plus, aruncând o privire în jur, nici nu prea găsim personaje demne de a fi urcate pe soclu.
Tuturor romilor din România, „La mulți ani!” cu ocazia aniversării „Zilei dezrobirii”.
Aceeași urare și pentru noi, majoritarii, pentru comemorarea unor pagini negre din propria noastră istorie, în care am uitat să fim Oameni. E important să știm asta pentru propria noastră desăvârșire: nu doar statutul de sclav, ci și păcatele se transmit tot pe cale ereditară.
Bahto Delo, Delo!
