Nu ne cunoaștem. Adică eu știu cine e el: Renzo Ulivieri. El, în schimb, habar nu are de mine. Cu toate acestea, îl opresc. Și vorbim. Așa cum vorbesc doi oameni ce se întâlnesc întâmplător într-o gară. Așa cum vorbesc doi oameni pasionați de fotbal. Așadar, vorbim. Glumind, dar nu foarte mult, îl întreb dacă e cazul să răscolesc capitolul Roberto Baggio. În sezonul 1997-98, Baggio a fost masacrat de Ulivieri la Bologna.
Roby marca goluri pe bandă rulantă, Bologna câștiga, publicul era în delir, dar omul ce se află acum în fața mea era nemulțumit, Și-l scotea în mod constant pe Baggio din teren. La un moment dat a fost nevoie de o cină pacificatoare în prezența președintelui de club, miticul Giuseppe Gazzoni Frascara, care-l adusese pe Baggio la Bologna peste capul antrenorului Ulivieri. Masa a fost denumită și „cina lui Lenin” deoarece a avut loc în casa antrenorului, care, comunist până în măduva oaselor, ținea o statuetă a lui Vladimir Ilici în sufragerie.
Ajuns azi la 80 de ani- pe care, la drept vorbind, nu-i arată deloc- Renzo Ulivieri, de ani buni președintele Asociației Antrenorilor Italieni, are răspunsul pregătit în cazul Baggio:
„Cu niciun alt antrenor Baggio nu a marcat într-un sezon atâtea goluri câte a marcat sub comanda mea în anul petrecut la Bologna: 22”. Am mai auzit placa, dar nu insist. Mai ales că atmosfera e cordială. Observându-mi rucsacul cu însemnele Fiorentinei și „c”-urile asiprate, signor Ulivieri mă întreabă dacă sunt toscan. Îi spun că vin din România. „De unde?”.
Am impresia că nu a înțeles, așa că repet: „Din România”. Antrenorul ce a pus, la începutul anilor 80, bazele acelei Sampdoria care, condusă din teren de Roberto Mancini, avea să ajungă, ulterior, până în finala Ligii Campionilor, dă din mână, ca și cum ar alunga o muscă: „Bun, bun, din România, dar din ce oraș? București, Timișoara, Brașov?”. Rămân surprins. Știu că nu a antrenat niciodată la noi. Octogenarul bronzat zâmbește larg: „În anii 70 veneam în România pentru perfecționare. Veneam la Stefan Covaci. L-am cunoscut și pe Teașcă. Pe Piticul. Țin minte și acum un Brașov- Sportul Studențesc. Aveați fotbal bun, care urma să se facă și mai bun”.
Ulivieri vorbește de anii 70, adică anii de dinaintea semifinalelor cu Benfica și Liverpool și a finalelor de la Sevilla, Tokyo, Monte Carlo și Barcelona 89. În anii 70, Albania și Bulgaria nu mișcau în fața noastră. Nici la națională, nici la nivel de club. Iar când dădeam peste elvețienii de la Young Boys Berna, cum a dat Steaua în toamna lui 1979, sughița tabela din Ghencea: 6-0. Azi ne elimină încă din primele tururi albanezii de la Laci, bulgarii de la Trnava și armenii de la Karaganda, în timp ce Young Boys ține în șah CFR-ul, chiar la Cluj.
Iar Renzo Ulivieri ia trenul spre Pordenone, în loc să vină în România. Ce să facă aici: să urmeze cursuri de perfecționare cu Gigi Becali lector?
