Sunt în viață întâlniri destinale, cu oameni care-ți marchează devenirea, te modelează într-un fel anume, și sunt cărți, pe care, citindu-le, simți că ți-au crestat sufletul, punându-și, pentru totdeauna amprenta asupra ta. Fără astfel de șanse, pentru că asta sunt, ne-am putea destrăma, rătăci. Pe lângă întâlnirile reale, sunt și unele care se petrec în vis, iar puterea lor este foarte mare, pentru că atunci poți fi atins pe umăr de îngerul creației. Sunt clipe de grație, când ți se revelă ceva demn de luat în seamă, ți se arată un drum. Despre un astfel de moment privilegiat povestește Sorin Postelnicu, într-un prozopoem pe care l-am descoperit în revista „Vitraliu”. Sorin, care trăiește de 30 de ani departe de țară, la Hamburg, și-a început cariera de actor pe scena Teatrului „Bacovia”, și de numele lui se leagă cel mai frumos recital dedicat poetului care „a transformat plumbul în aur”. Așa a spus Macedonski despre Bacovia. Da, era în anul 1971, la primul Festival Național „George Bacovia”, eveniment de mare răsunet, inițiat de Radu Cârneci, aflat la cârma Revistei Ateneu, și atunci Sorin Postelnicu a prezentat spectacolul „Clavirele plâng în oraș”, pentru care a primit multe aplauze entuziaste, dar și binemeritați lauri. Sorin era îndrăgit de public și era prieten cu poeții de la „Ateneu” și din oraș, pentru că vorbeau aceeași limbă, cea a poeziei. Apoi Sorin a plecat la București, unde a jucat, pe scenele mai multor teatre, roluri importante. Talentul și figura lui expresivă l-au adus în atenția regizorilor de film, care l-au distribuit în câteva producții. Mi-l amintesc din filmul cu substrat mitic, „Zodia fecioarei”. Era foarte tânăr și frumos, avea ochi mari, umbroși, cu o privire când furioasă, când melancolică, o coamă de păr negru, cârlionțat, un aer rebel, și personajul său purta nume de zeu, Dionis.
La un moment dat, însă, viața lui a luat o altă întorsătură, artistul părăsind țara după barbara invazie a minerilor din 1990, în semn de protest față de o realitate pe care nu a putut să o accepte. În Germania, la Hamburg, a făcut studii de arhitectură, profesând apoi alături de soția sa, Lucia, arhitectă, o admirabilă doamnă, de o mare generozitate. Și așa au trecut anii, pentru ca, mai nou, artistul să vină în țară cu o realizare la care ține foarte mult, „o provocare închipuită și vorbită de Sorin Postelnicu”, filmul „Solitar”, proiectat în luna mai la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău. Mai mult decât un film, este o ofrandă spirituală adusă lui George Bacovia, la 140 de ani de la naștere. Răsfoind prin memoria visului, care pentru el este viu, însemnând o întâlnire cu poetul, una stelară, Sorin Postelnicu creează un poem vizual cu ample reverberații. Este un banchet platonician, un profund și complex dialog al artelor, la care participă poezia, muzica, artele plastice. „Scriu precum vorbesc cu cineva”, spunea Bacovia, și așa rostește versurile și Sorin Postelnicu, firesc, într-o tonalitate confesivă. Sunt și înregistrări cu vocea poetului, iar acordurile muzicale sunt din Bach, Beethoven, Brahms, Porumbescu și, mai cu seamă, din Enescu, reproducerile după picturi și sculpturi aparținând unor artiști contemporani cu poetul. Excepție face Ilie Boca, cu numeroasele sale portrete ale poetului, și mai ales cu acel Bacovia înaripat, superbă viziune!
Lucrat cu pasiune, cu multă sensibilitate, filmul „Solitar” are o bogată simbolistică, desfășurând un regal de imagini (îmi stăruie în minte mestecenii cu trupurile lor albe, subțiri, înalte), de sinestezii. Este o creație complexă, vorbind și despre drama exilului, fiind, așa cum am spus, o ofrandă spirituală adusă operei lui Bacovia, cunoscută și înțeleasă în profunzimea și singularitatea ei.
