In picioare, de la patru dimineata. Si-ar dori niste tarabe sau, macar, o palma de asfalt. Majoritatea sunt pensionari. Inghit praful si suporta soarele, cu speranta ca vor avea in buzunar, la intoarcere, patru lei in plus. Patru lei inseamna doua pâini. Vinzi o carte, manânci. Nu vinzi, nu manânci.
Ochelari, felinare, carti ingalbenite, posete din piele cu cataramele innegrite, clesti de cuie, prosoape care au fost legate, cândva, de lumânarile mortilor, pantofi, capoate… Acesta e Bacaul de duminica, care isi scoate saracia la vedere, ca un cersetor care isi exhiba ranile pentru a obtine un ban. Siruri lungi de oameni curg pe dig si pe strada de lânga dig. Toti se duc spre inima târgului, nimeni nu se intoarce, deocamdata, caci e dimineata. "Era mai bine pe vremea lui", imi spune un barbat, vazând ca m-am oprit, mirata, in fata revistei pe care o vinde vecinul de tol: "Arta", nr 12 din 1987. Proprietarul n-a expus insa coperta, ci a doua foaie, din care surâde Nicolae Ceausescu, parca satisfacut, postum, de rahitismul libertatii noastre. El este cel care va vinde revista. "Pai, da, era mai bine pe vremea lui Ceausescu", intareste barbatul, iar alti doi ii tin isonul, facând o comparatie sumara. "Credeti nu era bine? Eu sunt din Bacau si am facut liceul in Bucuresti. Mi-au dat serviciu, mi-au dat o butelie, ca asa era atunci, si acum vin cu bicicleta in târg… Vreau sa mai vând niste fiare ca sa mai câstig un ban", spune Constantin Rebegea. A avut un accident de munca, iar firma, din cauza ca "n-am declarat cazul", i-a dat bani, apoi l-a scos din productie. Pe vremea raposatului, "aveai siguranta locului de munca. Acum nimic. Nu mai esti bun de treaba, esti liber!" Lipsiti de venituri, oamenii vin in târg ca "sa mai lungeasca viata de azi pe mâine si sa mai faca bani de o pâine", adauga Rebegea.
In Bacau, „exact ca in Zimbabwe!”
"Asta-i târgul saracilor", imi striga cineva. Ma intorc. "E foarte greu de trait", adauga omul si se prezinta: Constantin Rusu. "Pentru alegerea pe care ati facut-o, va meritati soarta! il cearta un tânar, peste umar. Mai rau va trebuie, nu mai ziceti ca sunteti saraci!" "Nu suntem saraci, suntem bogati", râde, amar, mos Rusu. Sta aici, in soare, de trei ore: "Nu ne este bine… E praf, e mizerie, nu e apa. Pentru cei care vin cu masini, e amenajat, pentru noi, nu. Macar niste asfalt sa toarne, ca sa nu fie praf, ca acum, si balti când poua!" Nemultumirea e unanima: "Stam ca boschetarii aici! Sa ne faca tarabe, ca noi platim cât trebuie, sa ne faca toalete! Lumea se duce in boscheti! Se poate vedea! Aici e o salbaticie, domnule! Suntem exact ca in Zimbabwe! Praf, mizerie, boschetareala!", spune, iritat, un barbat care se numeste "Marius si atât".
In picioare, de la patru dimineata!
Se inainteaza greu, pe dig, printre rândurile de negustori. E adevarat, gasesti "tot ce vrei", dar nimic cu adevarat folositor. Lucruri ieftine, care insa nu mai functioneaza sau care functioneaza dar nu au garantie si nu le poti proba. Telefoane noi, probabil, furate, telefoane vechi, cu cifrele sterse, calculatoare din ’99, o telecomanda de decodor UPC, dar fara decodor… Lumea se uita, intreaba, dar nu cumpara. Intrebarea e de ce mai vin sutele de bacauani sa se umple de praf si sa faca varice, stând in picioare, caci nu sunt mese si scaune, nici locuri umbrite. "De saracie", aud, cred, pentru a patra oara, azi. "Pensiile sunt mici si nu ne ajung pentru medicamente, pentru mâncare… Mai vindem si noi ce nu ne trebuie prin casa", afirma, timid, Mariana Paiu. Batrânica e aici de la patru dimineata, cu haine si obiecte casnice. Din pacate, "venim cu ele, apoi, le ducem inapoi acasa, caci nu se vând!"
Lumea vine „ca la muzeu”
Descopar ca exista toalete, dar nu te poti apropia de cladire din cauza mirosului. Cica nici nu pot fi folosite. Din loc in loc, dai de câte o mica librarie: Nicolae Titulescu, Ion Tugui, Fenimore Cooper, Isac Peltz… Colectiile BPT, Globus, Stiinta si tehnica pentru toti… Un barbat cu alura de marinar, dotat cu ochelari negri si masuta, expune "antichitati". Un elefant de abanos, o lampa, vase de ceramica, statui, sfesnice vechi, de argint, iar alaturi, aparate foto si ceasuri. Doar uneltele au cautare, dar nu intotdeauna: "E la noroc. Azi nu am vândut nimic." Un patent costa 4 lei daca intrebi, 2 lei, daca il cumperi. In magazin, e 14 lei. Blugii sunt 15 lei, iar in piata, 50. Intre intrarea in târg, in care m-a intâmpinat Ceausescu, si celalalt capat, unde miroase a carne arsa si a WC-uri infundate, si preturile, si alura vânzatorilor se schimba radical. De la 2 lei, cât costa o priza, la 18.900 de euro, un Mercedes negru, din 2007, "CLS – AMG", de la camasa decolorata a mosului care vindea carti la tricoul Nike al negustorului sucevean… Doar deprimarea e constanta. "Ca la muzeu, asa vine lumea aici, sa se uite, sustine Gabriel Ciornei, rezemându-se de portiera, obosit. Sau plictisit. Vine, intreaba si pleaca. Muzeu-muzeu!"
Silvia Patrascanu
