Dintotdeauna, când vin Sfintele Sărbători, în spațiul public, foarte agitat, zgomotos și colorat de obicei, apar îndemnurile morale, care ne amintesc că trebuie să fim mai buni. Pare un fel de invitație la o bunătate subită, purtată ca o haină nouă, de sărbători. Să ții post, să laşi deoparte gândurile rele, apucăturile urâte, să nu înjuri, să nu blestemi, să te porți creștinește, astea-s îndemnurile. Dar ce sănătos ar fi să ţinem postul ăsta, adică să ne abţinem de la rău, mai tot timpul! Că dacă-i numai de sărbători, n-am rezolvat nimic.
Îndemnul de care-am vorbit devine aşa, doar o vorbă, asemănătoare unui slogan publicitar. Iar publicitatea nu face altceva decât să te îmbie la consum, la lăcomie, tentându-te cu fel de fel de reduceri, care îngraşă profiturile comercianţilor. Ofertele „speciale” sunt peste tot, iar după o perioadă de postire oamenii cad lesne pradă ispitelor şi se înghesuie să prindă şi ei ceva, o părticică, un locşor din paradisul consumist, plecând fericiţi acasă cu sacoşe pline de „bunătăţuri” cu multe calorii, sau cu câte un obiect de uz casnic din stocurile cu rabat. Cine poate rezista la atâtea discounturi, cine are tăria de a nu achiziţiona cât mai mult şi mai multe când merge la cumpărături!
Deși n-ar trebui să ne mințim ca să fim mulţumiţi. Asta desigur, dacă am trăi într-un tip de societate stabilă, cu reguli clar definite și principii morale respectate de toți oamenii. Într-un climat de normalitate, în care bunătatea şi binele să nu mai fie subite, ocazionale, ci constante ale unei vieţi în care oricine care poate face bine şi nu-l face, face rău! E un mic joc de cuvinte care spune mult despre pasivitate și indiferență, stări atât de răspândite, din păcate. Pentru că, mai rea decât răutatea oamenilor răi este indiferența oamenilor buni, care stau și asistă nepăsători, ca la un spectacol, la tot ce se întâmplă în jurul lor, fără a se implica, fără a clinti un deget. Și când te gândești câte lucruri sunt de făcut la noi! Fiindcă nimic nu pică din cer, ca o pleașcă, mai ales fericirea. Ea nu este „for free”, dimpotrivă, are întotdeauna un preț al ei, e scumpă, dar merită să te lupți pentru ea, să plătești.
Mă reîntorc la Alexandru Paleologu, pe care, așa cum am spus-o și în tableta mea de săptămâna trecută, îl recitesc mereu cu infinite delicii intelectuale, alegându-mă cu alte și alte prețioase învățăminte. Mă atrag firescul, umorul fin, vorbele de duh, rafinata și spumoasa artă a conversației din cărțile sale de dialog (recent, am parcurs-o din nou pe cea realizată cu Filip- Lucian Iorga, intitulată „Breviar pentru păstrarea clipelor”), în care-i ironiza pe pretinșii serioși, pe indivizii posomorâți, ce se sperie de frivolitate, fug de ea ca dracul de tămâie, dar rămân mereu la nivelul clișeelor și al platitudinilor grave.
Pentru astăzi, m-am oprit asupra unui adevăr cât se poate de grăitor, și potrivit celei mai mari sărbători creștine, pe care o așteptăm cu nestăvilită bucurie: „Realitatea cea mai de preț, realitatea, repet, este sufletul (spunea Al. Paleologu). A nu ți-l «pierde», a ți-l salva, a ți-l mântui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale și a soteriologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ți «pierde sufletul»; a nu înșelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet, e pur și simplu imbecilitate: imbecilitatea nu este niciodată o scuză, ci o circumstanță agravantă”.
