O carte exasperanta despre “antiromânismul” românilor

Ceva nu merge in România, e o „tara defecta”, aflata mereu in intârziere fata de suratele occidentale, iar decalajele cresc in continuare, la fel si exasperarea românilor. Asta sustine istoricul Lucian Boia in recenta sa carte, „De ce este România altfel?”, care a stârnit un val de reactii, de comentarii, si pro, si contra. Cert este ca, dupa lectura cartii, care este un eseu concentrat, scris fluent, intr-un stil direct, fara subtilitati inutile, ramâi cu un sentiment de iritare si dezamagire. Cred ca e un fel de contaminare, pentru ca si cartea respectiva, dupa cum au observat mai toti comentatorii ei, e „scrisa la nervi”. Lucian Boia demitizeaza cu sârg, darâma toate miturile, toate cliseele triumfaliste despre istoria noastra cea invatata la scoala. Iar ceea ce rezulta este un peisaj dezolant. Dupa operatiunea de deconstructie, când toate statuile sunt date jos de pe piedestal, nu mai gasesti nimic de care sa te agati, sa fii, ca sa spun vorba mare, mândru ca esti român. Dimpotriva, ajungi sa te simti rusinat. Iar Lucian Boia chiar citeaza exemple cu persoane de buna conditie, care se declara de alta nationalitate când calatoresc in strainatate. Exista un fel de „rusine” de a fi român (desi, daca ar fi ceva rusinos, este tocmai acesta „rusine!), afirma istoricul. Dar cartea domniei sale alimenteaza copios aceasta nefireasca stare de lucruri, ii da apa la moara. Cum Dumnezeu sa te simti când vezi cum toate relele, toate belelele s-au strâns la noi? Am fost mereu la margine, am stagnat, in loc sa ne dezvoltam, am practicat jocul incorect, duplicitatea, intretinând echivocul. Nu avem sânge roman si, de fapt, nici imparatul Traian, cuceritorul, nu era roman, ci spaniol. Stefan cel Mare n-a fost eroul pe care-l proslavim noi, si nu a pierdut razboiul cu turcii, cu Mihai Viteazul e o poveste destul de intortocheata, Eminescu nu e original, e un „occidentalizat” care a avut drept sursa poezia si filosofia germana, interbelicul, de care se face atâta caz, nu a fost câtusi de putin „epoca de aur”. Nu am avut niciodata proiecte de anvergura, ci doar unele precare si lipsite de continuitate, nu facem nimic ca lumea, mimam doar niste lucruri in nesfârsita comedie a formelor fara fond. Am fost dintotdeauna supusi, obedienti, urmând Conducatorul, figura centrala a istoriei noastre. Minciuna, furtul, coruptia au fost perfectionate in timpul comunismului, si au ramas sporturi nationale. Suntem lasi, ipocriti, oportunisti, lipsiti de onoare, apatici, in fine, traim intr-o tara „neinsemnata” si, drept urmare, avem un puternic complex de inferioritate. Nu mai insir lista defectelor noastre, asa cum apar in cartea lui Lucian Boia, pentru ca o face istoricul cu asupra de masura, intrebându-ma doar, recunosc, cu destula naivitate, ca daca noi nu ne iubim, nu ne respectam câtusi de putin, atunci ce putem astepta de altii? Care ne spun clar ca nu ne plac deloc, vezi polonezii, ca nu ne doresc la ei in tara, vezi englezii care, in spiritul celui mai sec umor britsh, ne indeamna sa stam la noi acasa, pentru ca la ei ploua, job-urile sunt putine si prost platite. Si culmea este ca românii nu reactioneaza, ei complacându-se intr-un „autodispret exuberant”, pentru ca „astazi, in România, este de bon-ton sa fii român antiromân”, dupa cum se intelege din cartea lui Lucian Boia, care nu da nicio solutie, si nu lasa loc de nicio speranta.