Președintele Klaus Iohannis a susținut recent un discurs la întâlnirea cu ambasadorii străini acreditați la București. N-am sesizat în expunerea sa niciun fior cultural, ci doar un limbaj politic lemnos, câlțos, cu accente de putregai scos dintr-o naftalină expirată. N-am aflat din discursul său nimic sincer despre ceea ce suntem ca națiune. Mi s-a spus doar ce-ar trebui să devenim. Sunt vorbe pe care în istoria noastră le tot aud de la Burebista încoace… O nereușită pastișă hamletiană (ca să înnobilez puțin discursul…): „Vorbe, vorbe, vorbe”…
Atunci când a avut îndrăzneli axiologice despre România („Un stat care acționează în slujba tuturor cetățenilor săi, capabil să le ofere acestora prosperitate și siguranță”), aproape că m-a podidit râsul, deși era de plâns. Cum poți să spui așa ceva despre un stat a cărui virtute esențială o constituie faptul că determină, prin prigoana ciumei politice, exodul a milioane de români? Și, ca și cum n-ar face parte din structurile esențiale de putere ale statului, de parcă habar n-ar avea despre valorile umane autentice, președintele a mai spus: „Avem o societate matură, care a dovedit deja că este capabilă să lupte admirabil pentru valorile în care crede. Dar această societate matură și activă are nevoie de un stat care trebuie să fie pe măsura ei”.
Despre mine, cetățeanul truditor al României, Klaus Iohannis n-a suflat o vorbuliță. S-a jucat caraghios cu niște vorbe mucegăite înțepenite într-un algoritm care duhnea a plictis, cu lozinci prinse-n bolduri festive. Mi-ar fi plăcut să scâncească (măcar să scâncească!) un moft amărât, să spună, de pildă, că occidentalii – care ne-au influențat grozav spiritul democratic – ne privesc încă mai ales ca pe un cătun militar strategic și ca pe o piață în care forța de muncă poate fi menținută în regim de sclavaj modern, cu salarii jenante.
Zilele trecute, un prieten mi-a trimis o caricatură nemaipomenită. Ea sintetizează minunat (vezi foto), mai mult decât orice discurs critic, o zonă a destrămării demnității noastre naționale. Mi-aș fi dorit ca o asemenea caricatură (căreia, din păcate, nu-i cunosc autorul…) să circule, măcar ca o glumă reușită, printre ambasadorii invitați la întâlnirea amintită. De ce? Pentru că o „caricatură înseamnă să pui faţa unei glume pe trupul unui adevăr”, îmi spune romancierul Joseph Conrad. De ce? Pentru că, zice poetul Ralph Waldo Emerson, „caricatura este adesea cea mai adevărată istorie a timpului”. De ce? Pentru că acest minunat bob de rouă al spiritului, caricatura, privește cu inocentă mirare către cei care, revendicând mereu autoritate și respect, ignoră faptul că acestea nu trebuie impuse sau cerșite, ci cucerite uman, civilizat.
Privind către această caricatură, nu pot să uit că și guvernările post-decembriste ale României au lăsat să circule în conștiința publică internațională ideea că am fi cetățeni de mâna a doua. Când rătăcesc prin Europa – foarte rar, ce-i drept – nu mă simt, ca individ, interacționând cu occidentalii, cetățean de mâna a doua. Dar atunci când ascult asemenea discursuri, când simt în ceafă suflul stihiilor demersului managerial al guvernanților mei, nu mă poate ocoli gândul că acești iresponsabili m-ar putea arunca în prăpastia ființelor umane de mâna a doua. De aceea îi onorez cu toată respectuoasa mea scârbă.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
