Ajuns la o vârstă venerabilă, ceea ce nu-l împiedica defel să joace în spectacole, Radu Beligan (intrat în Cartea recordurilor drept cel mai longeviv actor încă în activitate pe o scenă), îi mărturisea unui cunoscut: „Dragul meu, am 90 de ani și am avut de a face cu multe arte la viaţa mea, dar cea mai importantă dintre ele e arta de a şti să te bucuri de cele mai neînsemnate lucruri. Asta, dragul meu, e o artă teribilă, pe care puţini sunt în stare să o înţeleagă”.
Lăsând la o parte orice modestie, vreau să spun că, de o bucată de vreme, chiar înțeleg ce a vrut să spun meșterul (așa îl numeau pe marele artist cei din Teatrul Național din București, pe care Radu Beligan l-a condus câțiva ani buni). Trăiesc într-o formulă ciudată, în care, îmbătrânind, și asta fără voia mea, desigur, nu simt că mă înțelepțesc, dar nici că dau în mintea copiilor. Dar îmi doresc să mai păstrez ceva din inocența, din naivitatea lor, pentru că ea este o stare de grație. Niciodată nu mi-am dorit să fiu genul de persoană adultă care știe totul, are experiența vieții și dă sfaturi celorlalți.
Am în minte monologul lui Jacques Melancolicul (din „Cum vă place” de W. Shakespeare), despre scena vieții pe care suntem cu toții actori, jucând mai multe roluri, actele piesei fiind cele șapte vârste ale omului. Ultima fiind o întoarcere la prima, adică la neputința, neajutorarea unui prunc. Și asta mă sperie cel mai mult, deși se pare că din asta nu există scăpare, e o lege a firii.
Dar apropo de titlul comediei lui Shakespeare și păstrând un ton de joacă, mie îmi place vârsta a doua, cea a școlarului, și pe ea am repetat-o mereu, în toată viața mea de până acum, pentru că nu mă satur să învăț mereu, să aflu ceva nou. Și mă interesează întotdeauna esența lucrurilor, sensul lor profund, surprins în cele mai simple exprimări. Nu mă atrag alambicările inutile, parada pedantă de știință, contorsionările intelectualiste, stilul uscat, excesiv livresc.
În neobositele mele „pelerinaje pe la curțile spiritului” citesc și aum, ca în adolescență, de-a valma, cărți foarte serioase alături de așa-numita literatură de consum, biografii romanțate, de pildă, apoi reviste, iarăși foarte diverse ca tematică, pentru că fug încontiuu de demonul plictiselii. Și dacă vrei, dacă-ți păstrezi mintea deschisă și nu ai prejudecăți, te alegi cu un câștig din orice lectură, din observarea oricărui lucru, fie el cât de mărunt.
Pentru că toate au un rost al lor, de fapt, nimic nu este pur întâmplător. Cel mai trist este să rămâi captiv într-o fudulă autosuficiență, să crezi că nimic nu te mai poate surprinde, că știi mult și multe. Atotștiutorii ăștia îmi sunt al naibii de antipatici, iar megalomanii îmi stârnesc râsul și sincera compătimire. Chestiunea simplă, pe care cred că am înțeles-o, în decursul anilor de libertate, a fost că nu e bine să mi-o fărâmițez, pe ea, neprețuita libertate, ci să o folosesc dând vieții mele un sens. Mi-am ales câteva ținte și m-am străduit să le ating, mi-am făcut singură un program, alegând ce mi se potrivește.
Să-mi fac bine profesia, care coincide cu pasiunile mele, să-mi scriu cronicile de teatru, articolele, cărțile, să mă bucur de compania copiilor mei și a prietenilor. Vreau să ajung la arta aceea „teribilă”, de care vorbea Beligan, bucurându-mă de cele mai neînsemnate lucruri.
