O amintire cât un curcubeu

Mi-a fost teamă. În primele mele zile de Deșteptarea, am avut un arici, (bineee, mai mulți, recunosc) în stomac. Veneam dintr-o altfel de presă, mai precis din audiovizual, unde regulile și termenele de deadline erau altele decât în presa scrisă. Veneam, mai ales, după un lung șir de legende despre modul de lucru de la Deșteptarea și după una dintre grelele lovituri primite în plan profesional de către mine și de către colegii mei care ne treziserăm peste noapte angajați ca cișmari sau tălpuitori la fabrica de încălțăminte a patronului care deținea și stația de televiziune la care lucrasem. Veneam cu gustul amar al unei victorii inutile obținute în lupta din instanță cu fostul patron.

Dimineața, prima mea dimineață la Deșteptarea, s-a dovedit a fi călduroasă. În Hală, sala unde erau birourile comune ale redactorilor și fotoreporterilor, era răcoare. Veneam cu imaginea unui curcubeu creat de fântâna arteziană din fața restaurantului Parc. Curcubeul a rămas pe perioada întregii zile. Fusesem luată sub aripa protectoare a colegilor mai ”grei” de la ”Economic”. Ședința de redacție a durat o oră. Erau vreo 20 de jurnaliști și fiecare ”lupta” să-i fie luată în seamă propunerea de material pentru a doua zi. Pentru cineva din presă care și-a făcut cariera în audiovizual, unde cel mai greu lucru era sa obții declarațiile înregistrate pe cameră sau reportofon ale intervievaților, mi

s-a parut incredibil de ușor să poți să-ți clădești un material solid pe declarațiile obținute chiar și la telefon. Oamenii aveau altă deschidere față de presa scrisă. Mi s-a părut incredibil să am timp, mult timp, pentru construirea materialului să nu mă mai zbat după mașină, șofer, cameraman, casete video sau spațiu la montaj. Eram doar eu cu documentarea mea și cu fotografiile de la fotoreporter. După ani de zile în care plecam acasă noaptea tarziu, cu respirația tăiată de la alergarea contracronometru pentru finalizarea materialelor care apăreau pe micile ecrane, mi se părea că sunt într-un weekend permenent pentru că aveam timp și pentru mine după amiaza. Lucru imposibil în audiovizual.

M-am obișnuit repede cu noul ritm de lucru, cu noile reguli și cu noii colegi. Și a venit și ziua în care am fost ”cap limpede”. ”Capul limpede”, reprezintă în presa scrisă, exact ceea ce se aude. Fiecare dintre redactori, era, pe rând ”cap limpede” și dădea ”bun de tipar” tuturor articolelor și fotografiilor și graficii din ziarul de a doua zi după ce le citea/vizualiza în căutare de greșeli de redactare / tipărire sau așezare în pagină.  Primul meu ”cap limpede” pot spune că a fost groaznic. Știu doar că eram în hală singură cu un redactor șef adjunct și redactorul șef și cu un munte de printuri peste care trebuia să mă uit cu cea mai mare atenție nu doar căutând greșeli de ortografie, tipărire sau așezare în pagină ci chiar și de concepție. Nu mai țin minte nimic, dar absolut nimic din ce-am citit atunci în seara aceea după ce toată redacția a plecat acasă. Știu doar că am fost nevoită să pun ”bun de tipar” pe articole din sport cu multe cifre și pronosticuri și că eram îngrozită că autorul articolului ar fi putut scăpa vreo greșeală. Habar nu aveam despre etape, grupe de fotbal, echipe de volei sau meciuri de box. Sper, dacă o fi fost vreo greșeală a redactorului, să fi trecut neobservată și la cititori așa cum a trecut de inoncența mea în ale sportului. Cert este că Dan Sion, șeful departamentului Sport de la Deșteptarea, nu mi-a reproșat nimic a doua zi.

Și a venit și ziua în care am dat ochii cu șefa cea mare. Un birou luminos, liniștit, supărător de ordonat, care m-a intimidat. Fără să vreau am vizualizat brusc zgomotul și birourile redactorilor din Hală pline cu tot fel de hârtii, agende, telefoane, printuri sau pachete de țigări puse la îndemână de reporteri după ce veneau de pe teren. Ne știam de ceva vreme, dar nu discutasem prea multe tête-à-tête. Femeia cochetă din spatele biroului mi-a aruncat o privire, oarecum furișă, tip Lady Di, încălzită de un zâmbet sfios. Mi-am dat seama că mă cântărea, așa cum o cântăream și eu pe ea și dintr-o dată n-am mai simțit nicio angoasă. Am discutat ceva vreme, neîngrădit despre ce ni se întâmplase mie și colegilor la fostul loc de muncă, despre speranțele și limitele mele și despre așteptările ei. A fost o discuție de aproape o oră în care nu au fost pauze stânjenitoare sau întrebări fără răspunsuri. M-am întrebat de multe ori după aceea cum de mi-a alocat atâta timp și nu mi-am putut răspunde. De regulă, dacă erai chemat, la doamna L. intrai, stăteai cinci minute și plecai. Sper doar să-i fi plăcut conversația pentru că nu știu nici în ziua de astăzi cât timp o fi alocat ea inițial pentru discuția cu mine. De atunci ne-am mai văzut când și când, doar ocazional și în trecere. Cu aceleași zâmbete timide și priviri deschise și de o parte și de cealaltă. Nu mi-a reproșat nimic, niciodată și nu m-a cenzurat. Am scris la Deșteptarea subiectele pe care le aveam, unele incomode, chiar și despre prieteni de familie ai doamnei L. și care au apărut așa cum le-am conceput. E drept că uneori intervenea autocenzura, din bun simț, însă, din punct de vedere profesional nu m-am simțit niciodată îngrădită.

Au trecut anii, Deșteptarea de la printul zilnic a trecut în online. Alte vremuri, alt tip de cititori, dar eu am rămas cu nostalgia ziarului pe hârtie, a mirosului de cernelă și a lecturării lacome la prima oră a ziarului abia ieșit din tiparniță. Știu că vremurile după care tânjesc nu se vor reîntoarce. Chiar dacă fântâna arteziană din fața restaurantului Parc poate mai face curcubee, dimineața la prima oră când trec redactorii prin parc spre redacție. Eu nu mai trec pe acolo să le văd, dar mi-au rămas în suflet. Sclipitoare de la picăturile de apă și de la perioada când eram a Deșteptării.

Mirela Romaneț