Generația mea spunea „mișto”, „nasol”, cei de acum folosesc „super”, „tare”, „cool”, „chill” etc. Sunt multe expresii și mai ales abrevieri din cuvinte englezești pe care cei foarte tineri le folosesc. Și pe care vârstnicii nu le înțeleg și nici nu le acceptă, ba chiar se arată foarte revoltați, invocând faptul că „se strică limba”.
Dar ea este un organ viu și este firesc, natural să se înnoiască, să se schimbe odată cu trecerea generațiilor și a timpului. În sensul acesta, mi s-a părut foarte subtilă, dar și amuzantă, în egală măsură, o observație a lui Andrei Cornea din „Dilema veche”, gazetă a cărei lectură mă reconfortează întotdeauna. El spune că lamentația vizând stricarea limbii ține, de fapt, pe lângă problema în sine, de noi înșine, de faptul că:
„Îmbătrânim. Lumea se scurge la vale cu tot cu noi. Or, faptul că tinerii vorbesc altfel decât noi e un semn puternic, greu de ignorat, uneori de-a dreptul obsedant că ne trece și ne-a trecut vremea. Generația noastră și cele apropiate coboară încet-încet sub orizont și noile generații urcă să ne înlocuiască, uneori mai brutal, alteori mai discret. Supărarea noastră este deci numai în aparență pe schimbările, altfel inevitabile și naturale ale limbii noastre, ca și ale altor limbi vii. În realitate, ceea ce ne scandalizează este propriul crepuscul, pe care nu-l putem opri, cât și răgazul tot mai scurt până la înlocuire. Și atunci ne vărsăm oful pe noile generații care vor călca peste noi și peste felul nostru de a fi, inclusiv limba, fiindcă cu inevitabilul nu ne putem lua la trântă. Se „strică limba”? Cumva, da.
Dar nu asta ne indignează cu adevărat, ci faptul că nu mai suntem noi aceia care o stricăm”. Să ai atâta umor și, mai ales, atâta autoironie, este un semn clar de inteligență și de tinerețe de spirit. Venind din partea unui om care știe multe lucruri despre lumea veche și înțelepții ei, de la un clasicist, eseist, filosof, care l-a tradus pe Platon. Atitudinea pe care o are față de implacabila trecere a timpului peste noi este una care-mi stârnește admirația. Și, dimpotrivă, îi găsesc ridicoli pe cei care tot repetă, ca niște flașnete uzate, „pe vremea mea…”, agățându-se de ceea ce nu mai există. Evit cât pot genul de persoane care dau sfaturi, vin cu exemple din propria lor experiență de viață, ignorând total faptul că tinerii nu ascultă dacă-i dăscălești astfel, sufocându-i.
Nu încetez însă să cred că nu există chiar așa o prăpastie de netrecut între generații, iar educația poate rezolva multe în această privință. Important este să știi când e momentul să te ridici de la masă, e o vorbă care spune asta, sensul general fiind că nu trebuie să te agăți de niște lucruri, scaune, funcții etc. Trebuie să-i lași, la un moment dat, pe alții mai tineri, cu energia lor specifică, să preia niște funcții și răspunderile aferente, să aducă idei noi, proaspete, și asta în cursul unui dialog între generații, unui schimb de experiențe în numele unor valori umaniste comune. Pentru asta e nevoie de toleranță, ca să îmblânzim lucrurile, de respect și de o comunicare reală. Și la capitolul ăsta nu stăm deloc bine, mai cu seamă de când folosim excesiv tehnologia, telefoanele, SMS-urile, e-mailurile. Tehnologia e rece, asta e clar, ca și faptul că ne îndepărtează, ne mărește nesiguranța, anxietatea. Faptul că ne păstrează în conexiune este de cele mai multe ori o iluzie.
Or, nimic nu este mai uman, mai autentic decât o întâlnire reală, pe viu, și o discuție față în față. Cred că e bine uneori să revenim la obiceiurile vechi și sănătoase, care ne apropie.
